Au trecut șapte ani de când am semnat, în mod oficial, sentința unul pentru celălalt și aș putea să spun că au fost numai momente frumoase, pline de magie, lapte, miere, petale de trandafiri, ciocolată caldă, curcubeie și unicorni. În fiecare dimineață ne trezim cu zâmbetul larg pe față și ne mulțumim pentru că existăm. Că zburdăm pe dealuri ca doi mielușei blânzi și veșnic îndrăgostiți, că nu ne-am certat niciodată, că nu ne-am dezamăgit niciodată unul pe celălalt și nu am cunoscut niciodată suferința de când suntem împreună.
Aș putea să spun multe alte minciuni.
În realitate, le-am făcut pe toate de mai sus și multe altele, pe care cred că le-am inventat noi. Dar tocmai asta mi se pare magic: toate momentele tensionate devin lecții despre cum să nu mai greșim, sau să o facem mai puțin, apele tulburi s-au limpezit, iar noi ne-am iubit mai mult odată cu trecerea timpului. Pur și simplu.
Suntem doi oameni care s-au căutat îndelung unul pe celălalt mulți ani înainte să se cunoască. Și amândoi am știut foarte repede că nu există nicio altă ființă pe pământ cu care am putea construi un cămin în care să așteptăm cu nerăbdare să ne întoarcem la sfârșit de zi. Un cămin plin de copii, de lucruri dezordonate, multă gălăgie, dar și mai multă fericire.
Probabil nu am știut de fiecare dată să ne înțelegem emoțiile, trăirile, acțiunile și chiar dacă nu aș schimba nici măcar un singur lucru din istoria noastră, mi-ar plăcea să fii învățat mai demult să respirăm zece secunde înainte să spunem ce ne-am spus de multe ori, astfel am fi evitat mult haos. Dar totuși vreau să fiu complet sinceră și să spun că sigur aș putea iubi un om ca mine, dar cu certitudine nu m-aș putea întelege, deci nici lui nu îi mai cer întotdeaună să o facă. Ci doar să fie aici pentru mine.
Noi nu am găsit-o și nu cred că există rețeta succesului în căsnicie, dar uitându-mă cu obiectivitate la ce schimbări majore, bruște și de neînțeles mi se întâmplă cu o frecvență uimitoare, am descoperit că moneda are întotdeauna două fețe și e clar că o situație nu poate să fie doar așa cum mi se pare mie că e. Atunci s-a înseninat totul. Abia când am realizat că suntem doi oameni complet diferiți și am învățat să trag aer în piept mai multe secunde înainte să spun ce îmi trece prin cap, furtunile de altădată s-au transformat în nori trecători. Mi se pare cea mai mare transformare prin care am trecut în relația noastră. Probabil că mai simplu ar fi să spun că am îmbătrânit împreună și am devenit înțelepți, dar în realitate am învățat doar să avem mai multă răbdare unul cu celălalt și fiecare cu sine.
Până am reușit să-l iubesc pe deplin pe soțul meu a fost nevoie să accept că nu este întotdeauna despre mine. Despre cum îmi place mie, cum simt eu, cum aș vrea eu. Egoismul nu are loc într-o relație sau aia nu e dragoste. Chiar dacă uneori doare pentru că îl alegi pe celălalt, cumva te simți de parcă te-ai pune pe locul doi iertând, alegând să fii tolerant, găsind o explicație pentru ceva ce s-a întâmpat din vina lui, de fapt eu nu cred că te vei poziționa mai jos sau mai prejos decât omul iubit. Pur și simplu ai răbdare să îți arate toate celelalte trăsături iubibile ale personalității lui, iar dacă sunteți în contextul potrivit, cu siguranță nu vor întârzia.
Căsnicia noastră împlinește astăzi 7 ani; e mare deja, merge la școală. Ne așteaptă mult necunoscut, dar o să ne dăm toată silința să luam note de trecere.
Au fost 7 ani trăiți intens. Cei mai frumoși ani din viața mea, mai ales pentru că alături de soțul meu am simțit întotdeaună că aparțin. Mi se pare fabulos și extrem de important să simți asta, mai ales dacă ești un om cu tendința de însingurare. Chiar dacă nu am știut mereu unde naiba ne ducem sau de ce, am fost siguri că avem un partener de drum pe care ne putem baza.
Ne-am iubit pătimaș și ne-am certat cu îndemânare, dar după o vreme lungă de fenomene extreme, ne-am privit cu blândețe și ne-am iertat. Până la urmă, la orice film contează finalul, nu-i așa?
La mulți ani, dragostea vieții mele!