De mic copil am luat de buna expresia “Eh, si tatii…dar ca mama nu e nimeni” si am trait cu senzatia ca mamele isi iubesc cel mai mult pe lumea asta copiii. Am avut intodeauna impresia ca mamele iubesc mai mult, pentru ca, sa fiu sincera, asta am si vazut in familie. Mama e reponsabila cu satisfacerea tuturor nevoilor copilului, il hraneste, il spala, il ajuta la lectii si ii ofera alinare atunci cand se loveste sau se imbolnaveste.
Mama ne insoteste in prima zi de scoala, mamei ii dedicam poezii de 1/8 Martie si majoritatea desenelor pe care le facem atunci cand suntem mici intruchipeaza chipul stalcit, dar mult iubit al celor mai blande fiinte din viata noastra.
Mama este tasta rapida de apelare cand ii sunam pe “ai nostri” si pe buna dreptate in jurului conceptului de mama s-a creat un ideal. Pentru la drept vorbind, meritam statui. Dar totul s-a schimbat in felul meu de gandire atunci cand am devenit eu parinte.
Mi-am dat seama ca am generalizat si ideile mele sunt foarte gresite despre implicarea tatalui in cresterea copilului, idei preconcepute nascute din ceea ce am vazut in jurul meu, in familia de origine si la vecini. Nu stiu daca schimbarea reala s-a produs in ultimii ani, odata cu noile generatii de parinti “care isi cresc copii de pe internet” asa cum crede bunica mea, parinti mai constienti de etapele dezvoltarii copiilor si importanta implicarii ambelor figuri principale in viata celui mic.
Chiar nu stiu cu exactitate de cand, dar ceea ce stiu cu certitudine este ca si tații sunt eroi. Tatici care au unul sau doua joburi, dar care imediat ce intra pe usa si se spala pe maini, preiau stafeta de la mama. Tatici care gatesc cina in timp ce isi tin copilul pe sold, ii spala si ii pregatesc de somn. Care se joaca cu copiii si le citesc povesti inainte de somn. Tatici care sunt prezenti, extrem de iubitori si de implicati in tot ce tine de rutina si nevoile copiilor lor.