Este inevitabil sa nu ma gândesc la tine atunci când ma confrunt cu moartea cuiva, fiindcă atunci când îmi vine in minte nepăsarea și cangrena uriașă de care suferă sistemul medical românesc, primul chip pe care îl văd in minte este al tău. Frumos și bun, pe care ma lupt cu amintirile sa mi-l păstreze viu.
Nu știu ce sa îți spun, nu am încă o părere clar definita despre cum se întâmpla lucrurile dincolo, așa ca rămân rezervată cu privire la faptul ca ai putea sa știi deja ce se întâmpla pe aici pe pământ, sau nu. Dacă mergem pe ideea ca viața ta pe pământ nu a fost nici pe departe pe măsura bunătățiii tale și a imensității tale ca om, suflet, prieten, fiu, unchi, ba chiar din contra, atunci nu ai avea prea multe motive sa te uiți in jos spre noi din când in când.
Dar dacă ma privești acum, știi deja ca lucrurile nu sunt deloc mai bine. Ca oamenii încă se zbat între viața pe care sunt dornici sa și-o păstreze și moartea inevitabila care te paște ca un tâlhar priceput in mai toate instituțiile spitalicești autohtone. Că după Colectiv, singurii care își mai aduc aminte de tragediile in lanț petrecute cu tineri frumoși, care au luptat cat au putut ei pentru viața lor și dezastrul cutremurator din spitale, lipsa de orice, dar mai ales de umanitate, sunt părinții victimelor. Părinții, prietenii, familiile îndurerate. Atât. Restul a uitat, ba chiar a repus in funcția de primar un criminal.
Ei bine, cum sa nu ma gândesc la tine in plină pandemie, când moartea pluteste in jur ca un dușman invizibil despre care știi totul, mai puțin când o sa te lovească mișelește și o sa scurga toată viața din tine pe un pat de spital sărăcit, insuficient pentru câți oameni au nevoie de el. Pentru ca și tu știai despre tine ca mai devreme sau mai târziu, linia de finish va veni mai aproape și oricât de impecabil ai dus cursa asta cu destinul tău nedrept, va trebui sa treci dincolo de ea.
Cel mai tare ma doare ca acum văd in jurul meu foarte mulți oameni la fel de îndurerați sau mai rău decât mine. Știi, noi toți pierdem oameni dragi, fără de care nu ne imaginam viața, pentru ca facem umila greșeala de a trai in țara asta. De a crede ca un vot chiar contează, de a plăti aproape jumătate din venituri către un stat nedrept, care la momentul in care ai nevoie de el, îți spune ca este lihnit, sărăcit, cangrenat si la propriu și la figurat, condus de oameni lacomi și efectiv imposibil de îndestulat vreodată, indiferent cât ne fura. Oameni care nu merita nimic altceva decât sa fie in locul vostru; al tău, al fiecărui înger de la Colectiv, al soțului prietenei mele. Fiindcă voi nu făceați altceva decât sa va trăiți viața corect, respectând regulile, libertatea celorlalți și mai ales integritatea fizica a celorlalți. Si stai asa, voi nu aveați nici o obligație sa o faceți, treaba asta cu respectarea integrității fizice a celorlalți. Dar ce zici de oamenii astia, deși e impropriu spus oameni, practic bipezii dotați cu rațiune și mijloacele de înțelegere a unei situații de VIAȚA și de MOARTE, care sunt OBLIGAȚI prin natura profesiei, pe care au jurat ca o vor respecta, sa nu le facă rău semenilor pe care fix asta trebuia sa le facă: sa ii protejeze. De ce nimeni nu mai respecta nimic, nici măcar viața altor oameni?!
Mi-e cu neputința sa înțeleg.
Sunt revoltata pe tot ce tine de sistem, nici măcar nu mi-am dorit sa mai fac parte dintre cei care vor ajunge iarăși in situația de a cere ajutor într-un spital românesc. Mi-e groaza de ziua când voi avea nevoie de un medic.
Sunt furioasa pentru ca prietena mea a rămas singura din nou, după ce își găsise partenerul alături de care viața era in sfârșit suportabilă. Și a rămas îndurerată, singura și fara nicio idee despre cum va fi viața de acum înainte, „ajutat” prin lipsa de amabilitate și etica a acelor persoane despre care presupunem ca își aleg de buna voie rolul sa ne salveze din ghearele morții. Dar nu, sunt presupuneri greșite. Suntem meniți sa #rezistam cu stoicism in fata bolii, a accidentelor, a traumelor psihiatrice fiindcă nimeni nu mai are răbdare sa ne consulte, sa investigheze cu atenție, noi nu mai avem timp sa le dam și nici ei dorința de a ne salva. Pe undeva, am înțeles ca după toata perioada asta de pandemie, poate chiar nici nu mai au forța fizica sa o mai facă.
Si el a luptat, la fel ca tine. A luptat cu toată puterea corpului său deja rebegit, trecut prin multe greutăți și multă nefericire; dar la un moment dat, și inima lui a cedat fiindcă lupta este oricum inegala. Oricât ai crede tu ca poți sa o câștigi, oricât te zbați, cu dorul si gândul la cei pentru care merita sa ții ochii deschisi pana la ultima picătura de sânge pompata in vene, in realitate lupta cu un sistem corupt nu o poate câștiga decât moartea.
