“- Nu știu, ți-am mai zis de enșpe mii de ori.
– Cum să nu știi, se uită la mine cu ochii ăia cât cepele, tu știi tot.”
“Îmi place cum miroși, miroși ca o gogoașă caldă.”
“Când stau multe zile fără tine mi se face dor până și în degetele de la picioare.”
“Când o să cresc mare vreau să fiu ca tine, sau măcar pe jumătate, dar cred că e greu.”
“Tu mă cunoști când te uiți la mine, imediat îți dai seama ce gândesc”.
“Nu știu cum faci să-mi citești gândurile.”
“Îmi place la scoală, dar știi ce mi-ar plăcea mai mult? Să fii tu colega mea de bancă și să ne scriem inimioare în timpul orelor.”
Copilul meu stie. Știe cine o iubește dincolo de oboseală, de greutăți, de fricile care mă năpădesc uneori. Știe că poate să greșească oricât, să se răzgândească, să plângă fără motiv, să zbiere și să urle, că o să fiu acolo s-o țin în brațe până sunt sigură că-i este bine. Eu sunt omul în fața căruia nu trebuie să se explice niciodată.
Copilul meu mă simte chiar și fără cuvinte.
Când o cert, fiindcă o cert când trebuie, știe că o fac din grijă pentru ceea ce mi-as dori să nu devină.
Când stam seara târziu în pat, una lângă cealaltă înghesuite în patul ei, fără să spunem nimic, știe că aș face absolut orice pentru ea. Că m-aș lupta cu toți monștrii din dulap sau de sub pat, și dacă aș putea, cu toți cei care ne înconjoară.
Când o las să plece de acasă cu ghiozdanul în spate mi se pune un nod în gât, deși aș vrea să nu-l mai am. Știu că nici nu-mi aparține și nici n-o pot proteja de toate, deși aș vrea.
Copilul meu știe adevărul despre mine, știe cine stă la picioarele ei când e bolnavă, cine lăcrimează la fiecare serbare, cine îi gestionează toate crizele și emoțiile și curajul. Nu știu cum știe, pentru că eu nu îi arăt cu degetul, ci numai o iubesc așa cum pot, așa cum cred că merită, așa cum cred că meritam și eu când eram copil, așa cum merită, de altfel, toți copiii de pe pământ. Și adulții. Și noi, ăștia mari merităm să fim iubiți și să ni se reamintească din când în când că suntem speciali. Pentru că poate, dacă cineva ne-ar fi spus nouă toate astea când eram mici, n-am mai fi tăcut atâta din iubire. Poate am fi știut că iubirea nu trebuie nici demonstrată, nici justificată, nici cerută, nici “meritată”, ci doar oferită din belșug și trăită. Iubirea este un drept primit cu mult timp înainte de naștere.
Unde plantezi dragoste, încredere și răbdare, n-are cum să înflorească altceva. Măcar atâta știu și eu, fiindcă așa arată dragostea mea, Raiul meu, copilul meu bun, sensibil, iubitor și bucată vie din mine.
