În septembrie se împlinesc 24 de ani de când am mers prima dată la școală și îmi amintesc totul de parcă încă aș purta pe mine dresurile alea supraelastice care îmi dădeau mâncărimi pe fund, uniforma albastră cu pătrățele și șorțuleț albastru. Eram un pui de om mai mare (căci am intrat la școala la opt ani și două luni), care abia-abia dăduse drumul mâinii mamei lui și pășea timid prin clasa de la primul etaj al internatului anexat Liceului Pedagogic pe vremea aia, cunoscut acum drept C.N.I. Matei Basarab.
Era o clasă mică, avea bănci vechi pictate cu tot felul de înscrisuri de către predecesorii mei, erau dispuse de o parte și de alta a unui culoar îngust de trecere până la fereastră; în fața noastră pe partea stângă era așezată o tablă imensă neagră cu multe desene de cretă colorată și pe partea dreaptă era ea, îngerul. Doamna mea învățătoare, un înger de coborât din Rai.
După mama și mamaia mea, vă jur că nu mai văzusem până atunci o femeie de o asemenea frumusețe: era foarte înaltă, avea pielea albă și părea catifelată chiar și de la distanță, iar părul lung bogat și negru, prins într-o coafură perfectă la spate. Era Albă ca zăpada modernă cu mulți pitici albaștri și gălăgioși – pur și simplu ireal de frumoasă. Iar ochii? Avea cei mai frumoși ochi căprui, mari și blânzi, zâmbea tot timpul și cred că am uitat pe loc de teama că rămâne singură acolo, fără părinții mei.
Am multe amintiri vii în memorie din clasele primare, de la lecțiile de științele naturii unde am luat singurul meu „B” pentru că tăiasem porcul la țară și nu am apucat sa îmi termin tema pentru a doua zi, până la excursii, lecțiile de istorie în care le citeam colegilor cu voce tare în fața clasei (ați ghicit, eram șefa clasei), pauzele dintre ore când mâncam covrigi populari și mai ales, mi-l amintesc pe Cosmin care dormea mereu în ultima bancă.
Îmi amintesc că eram mici, fără nicio grijă pe pământ. Eram fericiți.
Îmi aduc aminte că puneam în fiecare dimineață puneam mâinile pe bănci și ne verificau asistentele să avem unghiile tăiate și curate, batistă alba și câteodată în cap de păduchi (nu știu cum de am fentat sistemul la câte ture de musafiri am avut din fața blocului), am schimbat mai multe săli până într-a patra, iar colegii s-au schimbat și ei pe parcurs. Îmi amintesc chipurile lor, chiar dacă pe mulți dintre ei nu mai știu cum îi cheamă.
Dar cel mai bine îmi amintesc că îmi doream cu nerăbdare să mă întorc în fiecare zi la școală pentru că deschideam ușa clasei și EA era acolo zâmbind larg cu bucuria unei mame care își vede copilul venind spre ea, iar ei ochii de o blândețe nepământeană îmi spuneau tot ce avea nevoie un copil să știe la vârsta aia. Că sunt în siguranță. Că sunt ocrotită. Că nevoile mele contează. Că acela era un loc în care învățam primele lecții din multele cele care vor urma.
Ea îmi explica întotdeauna răbdătoare, mă încuraja să răspund fără să simt teama că vor exista urmări dacă voi greși; mă motiva să îmi depășesc limitele la concursuri și îmi spunea tot timpul că este mândră de mine, indiferent de rezultate.
Era bună și fericită, se purta frumos cu noi toți, chiar dacă unii colegi erau extrem de energici, găsea forma prin care să te facă să îi sorbi fiecare cuvânt. Iar pe mine mă făcea să mă simt IUBITĂ și știu că aș fi făcut orice să o văd zâmbind mulțumită.
Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când am terminat clasa a patra și mi-a dat drumul să zbor plină de resurse și încredere în propriile forțe spre alte zări, dar doamna mea învățătoare încă îmi spune cu fiecare ocazie că mă iubește și este mândră de mine.
Simt că divinitatea a fost bună cu mine pentru că am avut norocul să îi fiu învățăcel acestei zâne blânde ce a construit fundația omului care sunt din materiale sănătoase, durabile. Cu bunătate și dăruire pentru cea mai importantă meserie, cu responsabilitatea și conștiința deplină că îndrumă primii pași ai unor copii mici, viitori oameni mari / părinți/ angajați la rândul lor.
Astăzi este ziua ei și aș vrea să îi spun că o iubesc cu maturitate, recunoștință și admirație pentru tot ce a sădit în mine, la fel de mult și cu emoție ca în prima zi de septembrie.
