O poză veche pe care am făcut-o în vremea când cei 16 ani ai mei păreau un munte de înțelepciune pe care mă cocoțasem fâșneață.
Podul ăsta solid, un arc vechi de fier ce traversează apa tulbure a râului Olt pare doar un pod, dar pentru mine este un portal către o lume trecută, complet diferită de cea în care trăiesc azi.
Un pod către zile cu soare, cu râsete și o fericire care nu-și punea prea multe întrebări.
Am copilărit într-un sat la 10 km față de Râmnicu Vâlcea, orașul unde m-am născut. La Dăești timpul părea să meargă mai încet. Și în centrul acestui univers al copilăriei mele era podul.
Un pod pe care l-am îndrăgit, fiindcă pe el am trăit aventuri și emoții. Primele săruturi, primii fiori de dragoste la 13 ani, promisiuni de prietenie pentru totdeauna, salturi curajoase în apa râului sfidând pericolele și simțind libertatea până în vârful degetelor.
Sub pod, în fiecare vacanță de vară mâncam mure, chiar dacă auzisem multe povești cu șerpi și șopârle ce locuiau permanent prin desișuri.
Dar podul ăsta e mai mult decât un simplu pod. Este ecoul timpului petrecut cu bunicii mei. Mă primeau cu brațele deschise și cu inimile pline de dragoste mereu. Singurul meu reper de iubire necondiționată, nepretențioasă. În casa lor simplă, mă simțeam iubită, protejată, învăluită într-o căldură care părea să vină nu doar de la soba veche din colțul camerei, ci direct din inimile lor bune.
Acum mă uit la fotografia asta și simt o furtună: de tristețe pentru că timpul s-a dus de nebun și nu se mai întoarce, de dor pentru că vreau să simt din nou căldura aia familiară de sub pătura în care dormeam între mamaie și tataie, de bucurie pentru că am avut o astfel de copilărie, plină de iubire, de cer înstelat și de murmurul rugăciunilor lu’ mamaie în miezul nopții.
Podul ăsta vechi, cu șinele de tren străjuite de margini ruginite a fost martorul tăcut al copilăriei mele. A fost un refugiu, un loc de joacă, un simbol al trecerii dinspre o viață pe care nu mi s-a dat dreptul s-o aleg, către o viață de care mi-e dor în fiecare zi.
