Acesta este un anunț!

Nu simt că trebuie să mă justific în vreun fel, dar simt nevoia să explic. Pagina mea, casa mea, regulile mele.

M-am tot gândit dacă ar fi nevoie de o introducere cumva, căci sinceră să fiu sunt binecuvântată, norocoasă și recunoscătoare să am lângă mine mulți oameni care mă iubesc și care își fac griji pentru mine autentic. Plus că acum sunt BINE, mă simt coerentă și capabilă și vreau să-mi dau mai departe povestea.

Povestea mea, experiențele mele sunt o picătură într-un ocean, sunt conștientă de asta, dar cred cu toata forța inimii mele că o poveste scrisă la vremea ei poate să vindece măcar un suflet, așa cum al meu a fost vindecat de altele pe care le-am citit și m-au scos din întuneric. Și e de ajuns. Sau să mă asigur că eu mi-am făcut partea și am dat mai departe tot ce am aflat și-am învățat despre dureri fizice și psihice. Și asta este de ajuns.

Urmează o serie lungă de postări din întuneric.

Acolo în întuneric m-am simțit adesea singură, neînțeleasă, nedorită, inutilă, neimportantă, pierdută.

Un întuneric care a înghesuit în mine temeri, nesiguranțe și îndoieli care m-au împiedicat să văd cine sunt de fapt. Cât sunt de valoroasă. Cât sunt de importantă pentru mine. Și la sfârșitul zilei doar eu contez cu adevărat pentru mine.

N-aș vrea să-i bag în sperieți pe cei cărora le pasă real de mine, se știu ei, așa cum nici nu le-am cerut ajutorul atunci când m-am prăbușit de tot. Am simțit că e lupta mea – în sfârșit am hotărât să caut ajutor specializat și să mă țin de programările la clinica de psihiatrie unde am început testarea în mod oficial, ca la carte, a sindromului hiperkinetic / tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție, mai pe scurt ADHD. Voi povesti și despre asta.

𝐀 𝐯𝐞𝐧𝐢𝐭 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐬ă 𝐦ă 𝐯𝐢𝐧𝐝𝐞𝐜 𝐜𝐮 𝐯𝐨𝐜𝐞 𝐭𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜ă 𝟑𝟑 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐦-𝐚𝐮 𝐝𝐮𝐫𝐮𝐭 𝐢̂𝐧 𝐭ă𝐜𝐞𝐫𝐞.

Ultimele luni au fost teribile, dacă mai aud pe cineva ca viața bate filmul este un clișeu, mor cu el de gât. Pentru că e pura realitate.

Și fiindcă au fost zile, chiar săptămâni întregi când am simțit că mor puțin câte puțin, am ajuns să stau în genunchi pe fundul oceanului efectiv, am decis sa îmi îndrept toată atenția, timpul, vocea și creativitatea către aceste subiecte rușinoase, despre care trebuie să vorbim în șoaptă de față cu ceilalți, sau dacă se poate deloc.

Ce prostie! Să știți că nu e nimic rușinos în a avea o problemă, o boală, o tulburare psihică, o perioadă proastă sau slăbiciuni de tot felul. Nimic din ce ți se întâmplă nu trebuie să te facă să simți vină sau rușine.

Chiar dacă societatea în care am crescut ne-a pus în frunte etichete și stigmate pe aceste subiecte, forțându-ne să ne ascundem și să ne simțim izolați de restul lumii „normale”, eu n-am simțit niciodată presiunea să respect regulile astea nescrise. M-am împotrivit!

De aia m-am simțit o oaie neagră absolut toată viața mea, nu m-am potrivit niciunui mediu, niciunei relații, niciunui om pe care am ales să-l iubesc. Am suferit, da, dar în adâncul sufletului meu știam că pe acolo e drumul corect.

Nu m-am simțit asemănătoare familiei din care vin, nu m-am identificat cu prietenii mei, sau în relațiile de cuplu și până de curând, habar nu aveam cine sunt sau cine vreau să fiu în zona profesională.

Dar cumva, în toată bezna aia în care am rătăcit toata viața mea, până la urmă simțeam că în mod natural aleg s-o trăiesc în cel mai autentic mod posibil, chiar dacă îmi aducea provocări și am fost neobosită să-mi caut acei prieteni reali, virtuali, imaginari – după caz, care se simt la fel.

A părut o luptă cu morile de vânt, dar i-am găsit. Se știu ei, din nou.

Deși asta este călătoria mea personală, îmi doresc să devină un pod de solidaritate între noi, oamenii care sunt suntem adunați aici, la mine acasă.

Am luat decizia conștientă și asumată de a pune „pe hârtie” subiectele astea nu doar pentru mine, ci și pentru oricine altcineva care se simte pierdut sau confuz, așa ca mine.

Pentru cei care simt că nu se potrivesc, pentru cei care se simt judecați, pentru cei care se simt neînțeleși, așa ca mine.

Pentru cei care își dau masca jos și aleg să-și traiască #ViațaFărăFiltru, așa ca mine.

Pentru cei care se rușinează să vorbească despre ceea ce simt sau ce trăiesc, așa ca mine.

Pentru cei pe care-i doare tot, deși totul pare un vis, așa ca pe mine.

Pentru cei care uneori simt că sunt în întuneric, așa ca mine.