Daca ai fi nevoit sa locuiesti pe o insula pustie si ai avea voie sa iei cu tine doar trei lucruri, ce ai alege? Am auzit intrebarea asta peste tot, de la primul bal al bobocilor in clasa a 9-a pana la show-ul miss Univers, si cred ca pe undeva, si eu m-am intrebat, mai in gluma, mai in serios, daca de maine ar trebui sa renunt la tot, mai putin la 3 lucruri, ce ar fi cu adevarat important pentru mine?
Dar apoi ma uit in jur si imi dau seama ca deja traim pe insula noastra pustie. Spune-i metafora, cliseu sau adevar care taie in carne. N-om fi in mijlocul oceanului intre palmieri, dar, pe masura ce-am tacut mai mult, am si avut ragaz sa observ multe. Suntem fiecare pe cate o insula rece, in propriile case, cu trei – cel putin – lucruri care ne tin captivi: telefon, televizor, calculator. Si ironia e ca nu ne obliga nimeni. Alegem singuri.
Mi-e dor de tataie. Dor din ala care care mi se prinde de coaste cand ma gandesc la el si parca ma ustura al dracului, atat de rau ma doare. Uneori, cand caut ceva prin sertarul cel mai de jos, la medicamente, dau peste cutia de lemn facuta de el, in care isi tinea suruburi, cuie si cateva picioare cu rotite pentru un dulap pe care avea sa-l faca mobil. Mereu inventa cate ceva, in functie de ce nevoi apareau prin curte. Cutia plina de cuie e singurul obiect pe care l-a atins el si pe care-l mai am, si ma trezesc inlemnita, cu un nod in gat si o paralizie emotionala. Nici nu merit sa-i plang dorul. Cand era, n-aveam timp de el.
Mergeam la tara, acasa la Valcea, si ma aruncam pe sezlong, vesnic obosita, cu telefonul in mana. El isi vedea de treburi, cosea iarba, prindea ulucile-n gard, mai muta veceul, intarea acoperisul la gaini, in fine, mesterea intruna pe langa casa, dar uneori se aseza pe scaun, isi sprijinea coatele pe genunchi si, cu barba prinsa-n palma, ma privea atent. Poate ca astepta sa ridic ochii din ecran. Poate ca ar fi vrut sa ma intrebe ceva, dupa ce aveam sa termin chestia aia importanta, fiindca banuia ca trebuie sa fie ceva important, ma stia fata isteata. Dar eu dadeam scroll.
Si acum? Acum ma uit la pozele cu el. Tot pe ecran.
Imi amintesc cum mirosea camasa lui, a transpiratie curata, muncita, soare si pamant. Mereu ma intreba „cum e viata la Bucuresti?” ca si cand traiam in alta lume decat a lui; asa de fascinat era de ceea ce-i povesteam si ma urmarea zambind si ma sorbea din ochi. Vedeam si eu destul de clar atunci cand eram atenta la el.
Nu am fost o nepoata oribila, chiar nu am fost; am crescut langa el, datorita lui si am fost mereu acolo, atat la aniversari, de sarbatori, sau oricand cand puteam sa fug cateva zile de la munca, pana cand a suferit ultimul AVC. De atunci m-am dus la Valcea weekend de weekend, sperand de fiecare data sa nu fie ultimul si sa ma astepte din nou, sa-i dau sa manance si sa ma strige, asa cum mai putea.
Nu am fost o nepoata absenta, dar mi-e prea dor de ochii lui blanzi, caprui-verzui.
Cum a trecut timpul? Cand s-a facut liniste de tot?
Intr-o zi a sunat telefonul si mi-am dat seama ca persoana de la capatul firului ma anunta ca tataie nu mai e. De atunci m-am tot invinovatit ca nu am avut mai mult timp pentru el. Dar adevarul e ca timpul a fost mereu acolo, doar ca nu l-am ales eu.
Ne spunem ca suntem ocupati, ca avem ceva super important de facut, ca ne auzim mai tarziu sa planificam sa ne vedem. Si apoi nu mai exista un „mai tarziu”.
Acum, cand ma uit la pozele cu tataie as da orice sa ma intorc la o zi obisnuita de vara, cand ma tolaneam sub nuc, el sa-si traga scaunul langa mine si sa purtam o discutie cat ziua de vara despre nimic.
As da orice sa pot sa schimb orele pierdute cu ochii in ecrane cu o singura zi pe salteaua din curte, la umbra viei, ascultandu-l vorbind despre nimic.
Dar nu mai pot.
Si de aia zic, ne tot uitam la ecrane si nu ne mai uitam unii la altii. Avem timp pentru orice, pana cand nu mai avem. Si atunci, nu cumva insula aia pustie suntem noi? Captivi cu ochii si mintea intre niste ecrane care lumineaza, dar nu ne tin de cald?
