Scrisori pe care niciodată nu le voi putea pune la poștă, dar pe care le voi scrie ca să îmi vindec sufletul de dor.
Mi-au trebuit doisprezece ani ca sa am curajul sa iti adresez niste cuvinte. In primele luni de cand ai plecat nu ma puteam gandi la tine fara sa plang. Rana era deschisa si sangera ori de cate imi zbura spre tine.
Imi era destul de greu sa inteleg de ce ai vrea sa renunti la lupta atat de devreme; eram egoista, acum stiu ca am dat dovada de cea mai pura si urata foma de egoism invinovatindu-te ca ai ales sa pleci intr-un loc unde ti-ar fi mai usor sa traiesti cu tot ce ti-a fost dat.
Dar stiu ca tu intelegi asa cum ai inteles orice lucru cu care te-ai confruntat. Si tu ai luptat cu proprii demoni, chiar daca intr-un final aparent, demonii au castigat razboiul cu viata ta, eu sunt sigura ca i-ai lasat sa creada ca le apartine victoria. De fapt, era o lupta pe care nu era demn de tine sa o continui. Nu te reprezenta.
Ei bine, in primul an de dupa despartirea noastra tragica, am suferit intr-un mod in care nu eram capabila sa cred macar ca as putea suferi. Era oricum, anul meu fatidic, iti amintesti? Tu doar mi-ai luat ultima farama de energie cu care ma deplasam pe astea doua picioare. Daca pana atunci simteam ca ploua in fiecare zi, din ziua cand ai plecat am simtit ca inot intr-o mlastina.
M-am intrebat de nenumarate ori cum o sa rezist avalansei de durere care m-a lovit fix in fata, spulberandu-ma, dar as minti sa spun ca nu ti-am simit intotdeauna prezenta. Mi-ai ghidat pasii spre mal de acolo, de departe, prin tot ce ai transformat in mine, prin toate lucurile pe care mi le-ai gravat adanc pe suflet si care m-au condus prin toate peripetiile ulterioare.
Dupa ce ai plecat de langa noi, noi cei care te-am iubit pana in strafunduri, am suferit groaznic. Si fiecare dintre noi a gestionat asa cum a putut mai bine felul in care ne demonta in bucatele mici lipsa ta. Si acum, privind in urma, imi dau seama ca in momentul suferintei poti sa devii sau mai egoist, sau mai altruist. Ca poti sa te inchizi in carapacea ta dureroasa si sa te sufoci in propriile lacrimi, sau poti sa te apropii de cei care plang la aceeasi cruce, ca poti sa imbratisezi alt trup zguduit de acelasi dor si sa te tii de mana pe drumul spre intoarcerea la viata de zi cu zi, care de atunci a ramas mai goala.
Eu cred ca am ales sa fiu egoista. O fata tanara si egoista.
Si am fost suparata pe tine fiindca niciodata nu m-ai vizitat in vise; oricat m-as fi gandit la noi, la dupa-amiezele petrecute in acea garsoniera de la parterul blocului in care locuiam amandoi, la scrumierele pline pe care uitam sa le mai golim. Oricat te-as fi chemat, nu mai veneai. Si asa m-a facut sa fiu si mai suparata pe tine decat eram deja. Atunci, la fel ca si acum, ma ingrozea ideea ca o sa iti uit vocea, ca o sa uit zambetul acela sarcastic cand imi povesteai despre cum sta treaba cu răbojul, ca nu o sa imi mai aduc aminte lucurile marunte pe care le faceam impreuna. M-am temut ca o sa uit de tine, asa cum te-au cunoscut putini oameni pe acest pamant. Fiindca nu-i asa? Multi ti-au trecut pragul, dar prea putini intrau sa te vada pe tine.
Nu au trecut neaparat foarte usor urmatorii ani, dar cumva am gasit forta necesara sa inaintez prin mlastina. M-am gandit ca timpul oricum va trece chiar si fara tine; este alegerea mea despre cum vreau sa imi amintesc de tine. Si atunci am realizat ca imi doream, ca daca este adevarat si poti sa ma privesti de acolo de unde esti, sa zambesti. Sa iti dai seama ca eforturile tale nu au fost zadarnice, exceptie facand alea in care incercai sa imi bagi in cap reguli matematice – acelea chiar nu te pot face mandru niciodata, dar in mare parte, cred ca structura omului care sunt, ti se datoreaza.
Am depistat urme de tine in felul in care gandesc, destul de tarziu; adica ti-am acordat creditele mai tarziu, caci ceea ce ai modelat in mine a fost dintotdeauna evident. Povestea noastra era foarte simpla. Amintindu-mi imi vine sa rad si sa ma rusinez, totodata. Tu erai cel care imi asculta copilariile si problemele extrem de importante, despre cum perechea de jeansi pe care mi-o doream costa cat economiile mele de doua luni si asta era o tragedie. Tot tu imi explicai problemele de matematica, pe care nu le-am inteles niciodata, desi dadeam din cap ca si cum o faceam si asta era cu adevarat o tragedie. Puteai sa ma transformi intr-o desteapta, dar nu a fost sa fie…
Dar ceea ce imi scoate un zambet jenat este faptul ca intotdeauna aveai dreptate, iar eu aflam cu intarziere intotdeauna. Nu inainte de a fi incercat prin toate portitele posibile sa iti demonstrez contrariul. Ei bine, daca as fi luat toata energia cu care ma concentram sa iti arat ca gresesti si o investeam in a construi o punte solida peste provocarile vietii de adolescenta, cu certitudine asta m-ar fi transformat intr-o fata desteapta. In schimb, eu am ales prima varianta.
Daca ma vezi scriind toate aceste lucruri, sa stii ca totusi mi se pare un lucru important ca imi dau seama unde am gresit, unde as fi putut face mai bine. Chiar daca nu mai pot schimba trecutul, pot sa fac un lucru important si anume sa procedez corect pe viitor. Si sa iti dau dreptate. In sinea mea cred ca am stiut intotdeauna ca ai, dar nu auzeam din gura tanimic din ceea ce as fi vrut sa aud, vedeai lucrurile in alb si negru, pentru ca ce crezi? Despre asta este viata. Alb si negru, cand vine vorba despre lucuri esentiale, precum increderea, onestitatea, omenia, dragostea. Ori este, ori nu este. Nu exista culorile curcubeului intre doi oameni care nu isi spun tot adevarul, nu se respecta, nu se iubesc cu onestitate si fara rezerve. Putem incerca sa le pictam, dar in cele din urma negrul va inghiti tot.
Mă ustură sufletul de dor…
