Știm cu toții că de la o vreme online-ul abundă în bloggeri, scriitori pasionați, jurnaliști vocali, influenceri și fiecare dintre ei scrie într-un mod unic; unii foarte profesionist, iar alții…ei bine, au prins mișcarea din mers și au tot mers odată cu trendul, dezvoltându-se împreună.
De fapt, tocmai fiindcă sunt aproape sigură că acest segment este deja suprasaturat îmi dă curajul să îmi ițesc și eu capul printre grămezile de articole online pe care sfântul scroll ni le aduce pe retină.
Imaginati-vă să fim acum la începutul erei Facebook și, in timp ce unii dintre voi încă învățați funcțiile butoanelor din pagină, eu vin să vă trântesc o sumedenie de povești despre viața mea personală sau a celor pe care i-am întâlnit în călătoria mea de până acum. Ar fi ciudat, nu-i așa? Să mă expun public într-o vreme când informația nu pătrundea chiar atât de firesc în orice casă, în orice laptop, în orice telefon ar fi fost o sinucidere curată. Acum? Acum aș putea chiar să sper că pot trece neobservată.
Desigur, ar fi o minciună și ipocrizie pură să spun că îmi doresc să trec nevazută, necitită. Adică, de ce aș mai scrie public? Ei bine, sunt ușor dementă și cred că în toată avalanșa acesta de povești și întâmplări de viață reală, pe alocuri fanteziste, pe alocuri dramatizate intenționat, am și eu dramul meu de quelque chose.
M-am încurajat singură. M-am gândit la cum mă fascinează absolut dintotdeauna faptul că, deși suntem câteva miliarde bune de oameni, desenele papilare digitale sau mai pe înțelesul nostru, al tuturor, amprentele – sunt unice. Strict individuale. De ce nu aș îndrăzni și eu să cred că perspectiva lumii văzută prin ochii mei este unică și poate aduce elemente inedite în toată marea de experiențe puse laolaltă în mediul online.
Când am arătat primele articole de pe blogul meu unei prietene, îmi amintesc că eram, firește, extrem de emoționată și nerabdatoare să îmi dea o părere sinceră și efectiv mi-a rămas întipărită în memorie expresia ei: ‚‚citeam și parca te aveam în față. Parcă te auzeam vorbind. Ai reușit să transmiți exact lucrurile pe care mi le-ai fi putut spune dacă eram împreună’’. Mi-a dat curaj și tot ea, încă o face și astăzi. [Mulțumesc, Lavi!]
Vreau să cred că există oameni care se identifică măcar puțin cu ceea ce am trăit sau gândit eu la un moment dat, iar dacă tot îmi pun sufletul pe tavă, să storc măcar o emoție, de orice fel.
As vrea să clarificăm o treabă importantă: scriu pentru că îmi face bine mie, chiar dacă mă interesează ce crede cel care mă citește. Da, bine, o să recunosc că și eu am picat de multe ori în capcana “scriu doar pentru mine, nu pentru musai pentru un public”, fiindcă în realiatate mi-a luat ani de zile să ajung la curajul suprem și să arunc în ochii lui lucruri care mă frământă sau despre care pur și simplu îmi place să scriu. Dar mi se pare (și poate într-adevăr e doar impresia mea) că am atât de multe de spus și m-am convins cu fiecare articol pe care l-am dus la bun sfârșit că o fac pentru amândoi. Pentru mine și el, cititorul. Oricare ar fi el.
Cât despre ceea ce voi scrie… Ei bine, sunt doar un om care se folosește de litere cu un amestec profund de respect, nevoie (a se citi dependență) și iubire, pentru a își exprima stările în scris. Mi-am impus să nu fiu siropoasă și să evit clișeele pe cât de mult sunt capabilă (eu apreciez enorm acest lucru la alți oameni).
Îmi doresc să mă exprim clar și pe întelesul tuturor (deși sunt absolut convinsă că nu am dop la robinet și uneori curg mult prea multe idei într-un paragraf). Îmi doresc să nu fiu grosolană, deși eu in viața de zi cu zi chiar am un limbaj bogat și … viu colorat. Asta da provocare! Ha! Vreau doar să spun că știu, pot și nu mă tem să vorbesc ca un bărbat, asta dacă emit o judecată de valoare gravă și zic că bărbații ar înjura mai mult decât femeile; în realitate cred că suntem la un scor extrem de strans.
În final, sper să nu mă îndepărtez prea mult de mine pe parcursul acestei experiențe de exhibiție sufletească.
Fiindcă actul de scrie, oricât de mult l-ai împărtăși cu ceilalți pe rețele de socializare sau alte forme scrise, rămâne unul foarte personal și intim.
Înainte să devină al nostru, al tuturor, este mai întâi al meu și consider că numai păstrând aceasta doză de fidelitate a unuia față de celălalt, eu și scrisul, putem să speram că în mintea cuiva se vor rămâne măcar până la următorul scroll, cele împărtășite.
