Despre depresie, anxietate și bătălii interioare pe care oamenii din jurul meu le duc, oameni extraordinar de încercați cu care am împărtășit experiențe de-a lungul vremii, dar pe care și eu le-am dus în tăcere, îmi doresc să scriu de mult timp.
Mulțumesc lui Dumnezeu și propriei mele reziliențe că am reușit să mă redresez de nenumărate ori, dar cum am mai spus, nu este deloc ușor.
Cu toate că simt că asta e misiunea mea, una din ele, m-am oprit la un moment dat, sau am simțit nevoia să aștept. De obicei scriu profund și îmi scot toată emotivitatea la suprafață, chiar și în povestiri simple, despre întâmplări superficiale, ori în cazul poveștilor #dinîntuneric am avut momente în care m-am simțit efectiv copleșită.
Când scriu, emoțiile curg nestingherite și mi-e ușor să mă pierd printre ele.
Nu știu să explic, ceva m-a oprit. Poate procrastinarea, slăvit să-i fie numele, poate mi-a fost teamă să nu fiu judecată sau bănuită că mi se întâmplă te miri ce, fie lipsa mea de reziliență în fața unei rutine și nu mi-am imaginat că voi avea puterea necesară să fac asta zi după zi, sau, pur și simplu, tendința clasică adhd-istă de a renunța înainte să termin. Toate la fel de valide.
Îmi aduc aminte când am început să scriu seria despre Spania, o idee căreia îi dau târcoale de câțiva ani, mai ales pentru că am locuit acolo o vreme bună și am experimentat țara aia în 18 ani în toate mediile necesare cât să-mi fac o părere subiectivă, dar bine argumentată.
Însă, pe măsură ce am început să scriu și să accesez tot mai multe amintiri despre începuturi, despre plecarea mamei, despre fiecare rămas bun din aeroport, despre dor, despre visurile ce m-au condus de fiecare dată când m-am mutat în Madrid și înapoi în România…vârtejul de emoții m-a înghițit. Și nu din alea bune.
Mi-am adus aminte lucruri pe care, de altfel, am ales să le închid în sertare „prăfuite” ale minții mele. Sau din contră, mi-am adus aminte lucruri despre care am mai povestit cu prietenii de-a lungul timpului, bineînțeles neînțelegând ce înțeleg azi, iar azi a venit acea vreme în care privesc prin ochii de părinte, de adult preocupat de starea mentală a sa sau a copilului în general, ori trecând toate astea prin filtrul meu de adult… a devenit din ce în ce mai greu să continui. Am început să conștientizez.
Ce nu am anticipat? Că va fi un proces emoțional solicitant. Că scrisul pentru mine poate fi atât de natural și frumos, dar și extrem de dureros.
O dată ce am început să-mi privesc experiențele mele cu alți ochi și, evident, am retrăit singurătatea, spaimele, întrebările și abandonul mi-a fost din ce în ce mai greu să fac față valului de emoții pe care nu le conștientizasem până atunci, până când am oprit proiectul. Clasic.
Aceeași provocare a apărut și când am început să-mi scriu materialele despre depresie și anxietate. Despre cum cum se vede lumea prin ochii unui om care le-a înfruntat în lupte corp la corp mulți ani. Despre vindecare. Și mai ales despre cât de satisfăcătoare este imaginea din oglindă după ce ai curajul să stai față în față cu fantomele din dulap. Dar e al dracului de greu să te uiți la ele la început.
Adevărul este că nu încetează niciodată să doară, chiar și după ce vindeci. Dar este uimitor cum găsesc răspunsuri diferite la aceleași întrebări pe care mi le adresez de ani de zile.
