Niciodată nu mi-a pasat de aspectul hainelor pe care le-am purtat, atâta vreme cât ele au fost curate și pe măsura mea. In copilărie părinții mei nu îmi cumpărau haine fiindcă trebuia sa fiu în trend, că mă comparam cu colegii de clasă, ori pentru că nu mi se potriveau pantofii cu bluzele pe care le aveam deja. Nici măcar nu îmi amintesc să îmi fi cumparat haine, așa, fără motiv, daca nu erau sărbători sau dacă începea școala și cele de anul trecut erau chiar imposibil de purtat. Dacă ma gândesc mai bine, cred ca am niște poze în care uniforma părea destul de …insuficienta pentru corpul meu în plină creștere. La un moment dat, ai mei deschiseseră un magazin second-hand de haine și încălțăminte; atunci am simțit ca a fost raiul pe pământ să îmi aleg o mulțime de haine, lucruri noi și mai ales, jucării. Noi pentru mine, evident.

Cred că eram prin clasa a treia când am plecat într-o excursie cu doamna învățătoare și colegii; nu aveam un ghiozdănel mai mic pe acasă, așa ca mama mea s-a gândit sa îmi facă un pachețel pe care mi l-a îndesat în … buzunare. Aveam și niște floricele într-o punguță, băgată tot acolo. Imaginați-vă când am ajuns la școală în dimineața plecării, o zi de început de toamna, cu părul meu scurt tuns „bros” (așa se numea pe atunci tehnica castronului de ceramica pe cap), fără geacă și cu buzunarele umflate, că ma minunez și eu de cum am reușit să intru pe ușă. Oh, Doamne, mă amuză copios amintirea asta!

Când eram in școala generală mama a început sa lucreze in străinătate și mergeam vara in vizita la ea, fix atunci când erau in toi reducerile la branduri pe care colegii mei de clasa și le permiteau în orice moment al anului. De atunci lucrurile s-au schimbat în totalitate, mi-am cumparat o grămada de haine care îmi plăceau și cu toate acestea, întotdeauna aveam tendința să achiziționez articole vestimentare de uz general: tricouri, bluze, pantaloni, pantofi, etc. Nu mă „aruncam” la o vesta de imitație de blană care mergea pusă peste o geacă de imitație de piele, vreo pereche de blugi tăiați, franjurați și tricouri care aveau imprimate citate motivaționale la modă. Nu, nicidecum. Eram pe modul safe, școlăresc, de haine obișnuite, pe care le puteam purta în orice context al vârstei de atunci.

Anii au trecut și am ajuns la facultate, unde stilul meu vestimentar – dacă se poate numi stil, a rămas același: haine care să mă acopere și să îmi țină de cald, pantofi care să mă încalțe comod, nonculoarea negru în majoritate și mereu m-am simțit foarte confortabil în legătura cu asta. Într-o zi mi-a zis prietena mea cea mai bună ca una dintre colegele ei de grupa, de aceeași vârsta cu noi, toate la aceeași facultate fiind, a spus despre mine că nu am deloc gusturi bune la haine și mă îmbrac urât. Eu nu am contrazis-o, nu am avut nimic împotriva a ceea ce a afirmat despre mine și niciun argument în apărarea mea; probabil chiar așa era. Fiindcă, spre deosebire de ea, în timpul liber pe care îl aveam, ca și acum de altfel, mă preocupam pentru cât de bine îmi arată sufletul și m-am asigurat întotdeauna că ținuta morală mi se potrivește cu acțiunile.

Niciodata nu am fost pasionată de modă; ba mai mult, îmi dădeam ochii peste cap ori de câte ori prietena mea îmi spunea, când o întrebam ce face duminică seara, ca își programează ținutele pentru toată săptămâna. Lăsând la o parte groaza pe care o simt pentru timpul pierdut în căutarea potrivirii pieselor vestimentare, a combinațiilor de culori permise, ceea ce ma înfioară mai tare este prețul hainelor. Pai bine mă, într-o țară în care salariul minim pe economie este aproximativ 1200 lei, pâinea 4 lei, un kg de cartofi ajunge și la 8 lei, iar facturile lunare depășesc salariul omului de rând, cum poate să coste o cămașă – o singură piesă vestimentară cu eticheta lipită în China, undeva la peste 200 lei?!

Concluzionez că sunt o cauza pierdută pe zona de fashion; prietena mea cea mai buna a avut multe tentative de a mă educa în această privință și de a mă forma, întrucât ea este cea mai informată persoana din jurul meu și cu siguranța, cel mai pasionat om de modă și beauty în general. Și-a dat seama sărăcuța, într-un târziu, că își epuizează energia într-un mod inutil. Mi se pare noaptea minții să cumperi niște cârpe la suprapreț doar pentru că unii asezati pe niște scaune tapițate cu imprimeu de leopard și diamante pe mânere au zis că anul asta se poartă ceva într-un fel sau altul. Dar hei, asta sunt eu și nu trebuie să fiți de acord cu mine. Cu certitudine eu nu le-am împins valută în conturi prin cumpărăturile pe care le fac pentru actualizarea garderobei. Nu am gusturi bune la haine pentru ca le-am epuizat pe celelalte alegeri care chiar contează, din punctul meu de vedere.

Azi dimineața mi-a fost atât de greu să mă trezesc încât am amânat alarma cu 15 minute; imediat după ce am pus telefonul jos, Anastasia a început să plângă, să dea din picioare și să tipe cât o ținea gura, probabil că a avut un coșmar. Așadar eram adormita, mă durea capul și copilul îmi accentua durerea cu urletele neîntrerupte nici măcar pentru a respira; ne-am îmbracat cu mare greutate, am sărit peste spălatul pe fața sau dinți, am pus pe mine primele haine pe care le-am gasit la îndemână și m-am încălțat cu ce am apucat. Din repezeală nici macar nu m-am pieptanat, mi-am strans părul în coadă și am ieșit pe ușă. Noroc cu sotul meu că ne pregătește în fiecare zi pachețelul pentru drum, cafeaua și un sandvis, altfel nu m-aș fi trezit până la serviciu. Și uite așa ziua abia începe. Cum mă pot asorta cu ochii aproape închiși?

Vă povestesc toate acestea pentru că sunt la serviciu și mă foiesc pe scaun, căutând soluții la o problemă. Mă uit într-o parte și alta, în sus și în jos… și observ că papucul meu s-a rupt. Mai întâi în față și urmează pe margini. Sunt sigură că erau în regulă de dimineață, dar am alergat de la grădiniță spre birou. Am început să râd în hohote când mi-am văzut piciorul și mi-am făcut o poză la „cartof”, cum le spuneam când eram mici degetelor care ieșeau din ciorapii rupți. Așa mi-am adus aminte de copilarie, când eram tot timpul murdară și agațată prin vreun copac din fața blocului (că pe vremea aceea erau copaci și parcuri, nu parcări) și starea de spirit mi s-a schimbat; zâmbesc acum când scriu și capul nu mă mai doare atât de tare.