Există două momente în viața mea care mi-au schimbat viața în mod fundamental. Nașterea primului meu copil, Anastasia, și diagnosticarea cu ADHD.
Aveam 31 de ani și jumătate, dar țin întotdeauna să menționez și jumătate fiindcă tocmai această jumătate de an din a doua parte a anului 2021 a schimbat complet regulile jocului în viața mea.
În cea mai mare parte a vieții mele am simțit că mă sufoc sub propria-mi greutate, strivită de niște părți ale mele pe care nici nu le înțelegeam și nici nu le puteam controla; pe unele le uram, cum ar fi faptul că vorbesc mult și simt că îi plictisesc/obosesc pe ceilalți, iar de altele sunt mândră, căci rar mi-a fost dat să întâlnesc un alt om atât de empatic și prietenos ca mine. Sunt un om vesel, fericit cu puțin, sunt dependentă de iubirea celor semnificativi în viața mea, sunt curajoasă și altruistă. Ți-ar plăcea să mă cunoști. Dar pot fi tristă într-o secundă fără niciun motiv, mă izolez și fug de cei dragi ca să îmi ling răni despre care habar nu am cum sau de ce îmi sângerează. Mă pot isteriza într-o clipă, dar cel mai probabil nu voi răbufni de teamă că voi deranja pe altcineva, le voi strânge pe toate și le voi atârna pe spate, așa cum o fac de 32 de ani.
Fac eforturi uriașe să îmi țin casa ordonată, așa cum am făcut eforturi colosale să lucrez în medii tehnice și sterile, alături de oameni care mi-au reproșat constant că efervescența mea este indezirabilă.
Așa sunt eu, nerăbdătoare și agitată, mă entuziasmez ușor, vorbesc repede, sunt nerăbdătoare să testez noi și noi limite, iar câteodată în goana după zmeie invizibile m-am lovit rău de tot cu capul de asfalt.
Uneori am luat decizii nebunești și impulsive, iar alteori mi-am amânat planuri importante, am lăsat pe mâine aproape tot ce puteam face astăzi, uneori de lene, dar de cele mai multe ori din convingerea că nu sunt suficient de bună, suficient de pregătită. Cu o stimă de sine scăzută și un mega sindrom al impostorului era cât pe ce să îmi ratez visul de a deveni scriitor; noroc că m-a luat pe sus, să fie sigur că ajung la el. Căci da, întârzii. Oriunde, în orice loc, oricât de mare ar fi marja de timp pe care mi-o iau, inevitabil ajung gâfâind transpirată și nervoasă pe tot ce mișcă.
Dar vedeți voi, eu am vrut. Eu chiar am tânjit să fiu un om normal, așa cum societatea și mediile în care am trăit toată viața îmi cereau să fiu. Și am făcut eforturi să îmi înfrânez pornirile de a povesti cu lux de amănunte și mii de detalii, să îmi aștept rândul, să predau la timpul stabilit pentru o anumită sarcină, să mă concentrez la discuția purtată cu persoana din fața mea în timp ce un cățel latră în curtea vecină și pe geam tocmai ce a intrat o albină, iar apa picură necontenit la robinet.
Eu obișnuiam să lupt cu mine, cu tot ceea ce reprezint, pentru că mi se părea că trebuie să anihilez acele părți din mine care luptă contra mea. Și a venit această zi când am înțeles în sfârșit că toate părțile acelea sunt piesele mele de puzzle, unele mai plăcute, altele mai puțin, dar sunt ale mele și NU LUPTĂ împotriva mea, ci mai degrabă au o tendință de a fi nărăvașe.
Ziua când m-am reintegrat eu pe mine a fost de fapt ziua când am primit diagnosticul ADHD.
A fost ziua când am început să mă iubesc și să mă accept pentru TOT ce sunt și culmea, zgomotul din capul meu s-a liniștit; am făcut legături între starile și evenimentele trăite încă din copilărie și am primit claritate asupra viitorului M-am privit cu blândețe și le-am cerut și celor din jur să fie mai blânzi și răbdatori cu mine.
ADHD este diagnosticul care mi-a schimbat viața. Iar. Tocmai de aia ies în față astăzi să îmi spun povestea pentru că simt că e nevoie de mai multă înțelegere atât din partea celor care, la fel ca și mine, se simt extratereștri printre ceilalți oameni datorită semnelor tipice ADHD, dar mai ales să militez pentru a căpăta înțelegerea celor din jurul acelora care au nevoie de blândețe, răbdare, sprijin și validare.
