Am crezut că nu mă mai poate surprinde nimic din ce văd în online, până am citit comentariile pline de satisfacție morbidă ale unor oameni care susțin cu o convingere bolnavă că tragedia de la Praid n-ar fi o întâmplare, ci o consecință logică a faptului că „ați votat cu Nicușor” și, ce să vezi, „așa vă trebuie!”
Dar totuși nimic nu se compară cu ce-am citit despre uciderea Teodorei. Să spun că sunt îngrozită e prea puțin, efectiv mi-e rău fizic. Și știu că până la un punct avem nevoie de informare, să citim presă, să aflăm ce se petrece, dar deja după o anumită limită se numește masochism ceea ce am făcut eu. Cu toate astea nu m-am putut opri și am urmărit comentariile de sub articolele despre Teodora. Inumane. Oamenii ăștia scriu cu o ură atât de solidă, atât de lucidă, încât mă întreb dacă ei există cu adevărat așa, sub forma asta infectă sau sunt doar produsul unui efect ipocrit de turmă, din umbra confortabilă a tastaturii?
Comentariile precum „și-a meritat-o” că „sigur a făcut ea ceva”, că „dacă era femeie ca lumea, nu ajungea moartă pe stradă ziua în amiaza mare”, dar că oricum, „fetele astea sunt toate la fel”, or fi de la oameni ca și mine, cu carne, oase, sânge cald? Și stai așa, că nu m-au siderat bărbații care scriau cu spume la gură, ci FEMEILE. Femeile vomitau atât de mult puroi misogin. Femei care, probabil se vor urca în același metrou cu Anastasia, care își trimit copiii la aceleași școli cu copiii noștri, ăștia care ne zvârcolim de revoltă și durere de sâmbătă încoace, sau după fiecare știre despre femei umilite, bătute, ucise acasă, la serviciu, în pădure sau în mijlocul bulevardului FĂRĂ CA NIMENI SĂ INTERVINĂ!
Cum, Doamne iartă-mă, ajungi ca femeie să comentezi la moartea alteia în asemenea hal? Cum îți permiți, în calitate de om, de ființă bipedă care se presupune că are cap și creier să gândească, să dai vina pe un trup rece, fără viață, care nu-ți mai poate răspunde?
Cum mă, cum ai ajuns ca femeie să crezi că violența, sub orice formă, e moneda corectă de schimb pentru o altă femeie care a ales, a greșit sau poate, a refuzat? Nu, nu pot să pricep. Nu pot să citesc așa ceva și să mă îmbăt cu apă rece că sunt doar niște nebuni pe internet, că nu sunt. Oamenii ăștia de tip cangrenă sunt parte dintr-un sistem care ne devorează și pe noi încetul cu încetul.
Și de-aia urlu acum, că mă doare sufletul.
Pentru că dacă nici acum nu spunem nimic, dacă nu urlăm că e total greșit ce se întâmplă, dacă nu arătăm cu degetul spre nedreptate și dacă nu ne luăm de mână să facem scuturi umane în jurul femeilor care au fost jignite, umilite, bătute, ucise, atunci suntem complici!!! Tăcerea noastră e tot un comentariu din ăla mizerabil, doar că nu se vede negru pe alb sub un video/articol, dar se vede în statistici și în morminte.
Doamne-Dumnezeule bun, am ajuns să-mi fie frică să-mi las fata să meargă singură la magazinul de lângă școală, deși știu că e atentă și responsabilă? Să-mi fie frică să-i spun să aibă încredere în oameni, pentru că adevărul pur e că n-ar trebui să se încreadă în nimeni? Să-mi fie frică s-o învăț să fie atentă la tonul vocii cu care refuză vreun băiat, să nu provoace, să nu cumva să fie prea directă, prea curajoasă, prea asumată, prea orice, pentru că în lumea asta de rahat, în care un bărbat poate să omoare o fată în plină zi, pe stradă, și nimeni să nu o salveze, să nu o apere, să nu oprească ce se întâmplă, în lumea asta noi vorbim doar despre ce „s-a întâmplat” și nu facem absolut NIMIC pentru ce „se întâmplă”? Zi de zi, undeva în țara asta SE ÎNTÂMPLĂ. E previzibil. E repetitiv. Și noi stăm. Privim. Înmormântăm. It’s all good la noi în bulă.
Moartea Teodorei este o rușine colectivă.
Nouă nu ne mai pasă, legile nu protejează, apelurile la 112 nu salvează, instituțiile se împotmolesc în hârtii, victimele sunt întotdeauna de vină, oamenii nu știu altceva decât că sigur victimele au făcut ceva să merite abuzul/violența. Practic o femeie e mereu suspectă de supraviețuire. Toate femeile, mai puțin Teodora, că ea nu mai e, a fost ucisă. Și în locul ei putea fi oricare dintre noi. Sau fiica oricăreia dintre noi. Sau sora oricăreia dintre noi. Sau colega noastră de muncă. Sau noi, când o să facem o alegere, o greșeală, un gest care unui bărbat o să i se pară justificat să fim pedepsite prin orice formă de abuz sau violență.
Și mor pe ăștia care mă numesc feministă. Noi chiar ne prefacem ca la teatru că trăim într-o societate în care femeile sunt egale cu bărbații, este? Da, pentru că fix asta înseamnă egalitate de drepturi și libertăți, o societate în care o femeie cu un copil în brațe e împușcată ziua pe stradă și între timp poliția „urmărea îndeaproape cazul”, dar n-a apucat să prevină nimic, săraca instituție. O instituție ruină, în care violența domestică e tratată ca o ceartă banală în familie, iar trauma femeilor și a miilor de copiii martori e pusă frumos la dosar cu șină, cu bunăvoința unui funcționar public (a se citi plătit și din banii victimelor abuzurilor, violențelor) care merge liniștit acasă la copiii lui.
Eu sunt mamă de fată și nu mai am voie să-mi permit luxul de a vorbi frumos despre toate lucrurile care se întâmplă în online și-n viața reală. Nu mai pot doar să sper că dacă o educ acasă cum trebuie, dacă îi cresc stimă de sine, dacă o învăț despre limite sănătoase, dacă o cresc să fie corectă, curajoasă și asumată, asta o va apăra. NU O VA APĂRA. Pentru că realitatea îngrozitoare în care trăim îmi arată clar că sistemul nu funcționează, nici educația, nici poliția, nici instanțele de judecată, nici legile, nici oamenii de pe stradă care văd și nu intervin, nici noi, dacă tăcem confortabil în bula noastră roz.
Așa că nu mai tac, nu dau vina pe femei care mor, nu mai învăț pe nimeni să „aibă grijă”, ci o să URLU LA toată lumea să NU MAI LOVEASCĂ, să NU MAI UMILEASCĂ, să NU MAI UCIDĂ. Și dacă lumea asta, țara, sistemul, oamenii care îl compun nu pot învăța nimic din toate astea, atunci trebuie să îi/le schimbăm din temelii. Cu vocea, cu furia, cu protestul, cu votul, cu legea, cu fiecare mamă care urlă pentru dreptate și siguranță în loc să-și plângă copilul la cimitir, cu fiecare copil care spune „merit să cresc fără frică”!
Dreptul la viață nu se negociază! Dreptul la siguranța personala nu e o favoare!
Teodora, iartă-ne că n-am fost acolo. Iartă-ne că de atâtea ori alegem să ne protejăm confortul. Iartă-ne că nu te-am știut până ai murit. O să te ținem în minte, n-o să te lăsăm să dispari. Și NU o să ne oprim să repetăm: sistemul ăsta ne omoară și ne îngroapă normalitatea.
