Ne place sau nu să credem, suntem unici și speciali. Într-o măsură sau altă. Da, știu că e mega clișeu, dar știi de ce trebuie să mă crezi pe cuvânt, cu atât mai mult cu cât vine de la mine? Pentru că îți garantez că nu există un om mai autocritic, autosabotor și autocenzurat decât mine.
Oricât de multe exemple aș începe să dau, nu aș putea explica suficient cât de mult m-am împotrivit eu propriului destin. Și nu, nu mă refer la dragoste sau relațiile cu cei din jur, acolo unde nu m-am ferit o secundă să mă arunc cu capul înainte, ci mai cu seamă la împlinirea personală. Aia care ține mai ales de carieră, de ceea ce mă definește pe mine, omul. Omul care visează, omul care se explorează pe sine, omul care își da voie să își urmeze pasiunile oricât de nebunești ar părea.
Am fost întotdeauna o persoană de încredere. Dacă prietenii mei aveau nevoie de sfaturi, le-aș fi dat. Dacă aveau nevoie de sprijin să ia o anumită decizie, i-aș fi sprijinit. Dar ceea ce îmi era cel mai greu să fac era să mă sprijin pe mine însămi, să am încredere în deciziile mele și mai ales, să am curajul să dau voie să se întâmple destinului meu. (chiar dacă pe undeva mi se pare o aroganță să am impresia că deținem cu adevărat controlul lui)
SĂ ÎMI DAU VOIE să pierd controlul ăla obsesiv de om nebun, fricos, neîncrezător în propriile daruri – a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.
Întrebarea care m-a dezamorsat întotdeauna atunci când îmi venea în minte câte o idee de proiect era tot timpul aceeași:
„Cine sunt eu să..?”
Zbang! Fix în plex mă loveau credințele limitative, teamă că nu sunt suficient de bună pentru asta sau cealaltă, sau mai ales, teamă de eșec.
Pentru că nu-i așa, nouă ni s-a spus întotdeauna că eșecul este ceva rău. Nu ne-am gândit o secundă că, de fapt, principiul încercării și erorii este SINGURUL mod prin care poți să testezi ce funcționează cu adevărat sau nu.
Norocul meu este că printre numeroase alte defecte îl am pe asta de bază: sunt super încăpățânată. Și cumva, nu știu cum am, am reușit să nu renunț.
Toate greșelile și încercările de până acum m-au pus față în față cu mine și mi-au conturat o singură direcție. Tare lung și chinuitor fost drumul până aici, dar a meritat pentru că acum e ca și când aș avea o super putere să văd gratiile de fier forjat care mă înconjoară. Cum apare frica, cum imediat vizualizez cușca mentală în care mă încui singură, iar asta mă forțează să ies din zona de confort și să lupt pentru propria mea libertate.
Pentru că da, să faci ceva care contează pentru viața ta, orice, dar să faci cu plăcere, înseamnă să îți dai voie să fii liber de la interior către exterior. De restul de ocupă nemărginit Divinitatea!
