Faptul că sufăr de ADHD mi-a afectat considerabil de-a lungul vieții eforturile de a învăța, activitatea profesională, stima de sine și relațiile cu cei din jur.
Mi-am asumat faptul că unii se vor uita la mine după toată această poveste ca la un om bolnav, poate cu milă, poate cu o curiozitate autentică de a înțelege cu ce naiba se mănânce acest ADHD, că până și numele-i ciudat. Adevărul este că da, denumirea de ADHD (tulburarea cu deficit de atentie si hiperactivitate)e oleacă încurcată, cam ca mintea unei persoane afectate, dar NU, nu este o boală, ci un dezechilibru al neurotransmițătorilor cerebrali. Mai pe scurt și pe românește: creieru’ meu este dezvoltat diferit. Punct. Nu sunt bolnavă, nu sunt mai prostănacă, nu sunt nebună.
Partea proastă este că recunoașterea semnelor tipice de ADHD a venit (foarte târziu) la vârsta de 31 de ani, ceea ce mi-a oferit suficient timp să dezvolt extrem de multe dificultăți de a mă adapta în lumea în care trăiesc, comună cu lumea celorlalte persoane „normale” pe care tot cercetătorii le-a denumit „neurotipice”. Să dezvolt burnout, depresii, judecăți critice la adresa propriei persoane, să uit lucruri extrem de importante, să pierd de asemenea, oameni și lucruri materiale care mi-au lăsat un gol imens. Să mă apuc de o sută de chestii o dată și să sar de la una la alta, să amân inevitabilul ș-apoi să mă frigă cronometrul, să mă frustrez des, să îi frustrez pe alții, să iau decizii greșite sub impulsul dopaminei secretată pe un timp scurt, sau să amân să iau decizii majore cu impact sever asupra psihicului meu.
Partea bună este că diagnosticarea și primii pași pentru ameliorarea stărilor generate de aceste manifestări ale ADHD-ului în viața mea au adus lumină și claritate. Știi ce înseamnă ca mi s-a schimbat viața? Pur și simplu totul are o explicație, rostesc „AHA!” după „AHA”! și ar fi mare păcat să nu pot împărtași toate astea cu oamenii care au nevoie de această cunoaștere despre sine, așa cum eu am avut până în decembrie 2021.
Tocmai de aceea sunt sigură că după povestea asta oamenii greșiți vor judeca, vor râde, vor cerceta mai mult în ei pentru a-și confirma șieși că nu au aceleași probleme ca mine, DAR dacă trebuie să trec prin apă și foc, prejudecăți, glumițe nesărate, block sau report (sper să nu fie cazul, sincer!) pentru a ajunge la oamenii care au nevoie să știe că e în regulă să fie diferiți, că există #viațacuADHD și că toate resursele de vindecare (ADHD nu se vindeca, dar starea fizică și psihică poate fi gestionată și îmbunătățită) interioară sunt în fiecare dintre ei, atunci cu mare bucurie.
Toți suntem diferiți, într-un sens sau altul, dar îți trebuie al dracului de mult curaj să-ți recunoști public vulnerabilitățile, mai ales într-o vreme în care ecranul și tastatura oferă o pelerină de supererou, puternic, deștept, perfect și cu acces direct și nelimitat la internet.
Sunt (sau nu prea) pregătită să vorbesc despre asta, fiindcă există speranță, realizări profesionale importante, visuri împlinite, familie fericită, bucurie și lumină în #viațacuADHD.
