Când fie-mea a intrat în vacanța dintre module, pe la sfârșitul lunii februarie, ne-am dus la sora mea la Tulcea. Unii poate știți, alții nu, sora mea a trăit ultimii 20 de ani în Spania, acolo unde a și dat naștere celor trei bucurii ale familiei, nepoții mei. Spre marea mea fericire anul trecut s-au restabilit în România, și-au dezvoltat o fermă de vaci Angus, iar pentru mine viața a căpătat alt sens de când o am aproape pe sor’mea.
În această vacanță frumoasă petrecută la fermă, așa cum cere tradiția fiecărei deplasări, ne-am căptușit toți cu o răceală teribilă. Fiecare a avut câte o zi, două, trei de bolânzeală și stare de rău, doar că eu și Anastasia am hotărât să facem artă din boală. Și nu oricum, ci cu tot tacâmul: febră, muci, dureri musculare, dureri de cap, v-am zis, artă!
După prima săptămână, în care am luat-o mai mult sau mai puțin în serios, dar ne-am tratat simptomele corespunzător, bineînțeles că răceala s-a complicat și am făcut niște pungi imense de puroi în gât.
Chiar dacă aparent eram bine și am continuat să ne vedem de viață, infecția se dezvolta frumos, nestingherită. De pe o zi pe alta organismul nostru a cedat, eu am rămas fără voce, amigdalele mi s-au inflamat atât de tare încât abia dacă mai puteam să respir. Anastasia avea ceva mai multă energie decât mine, dar nu a scăpat mai simplu, am fost nevoite să luăm amândouă un tratament cu antibiotic și numeroase alte pastile pe lângă.
7 zile de antibiotic. Antiinflamatoare, suplimente alimentare, ceaiuri, miere cu lămâie. Mai simțeam pe alocuri o durere în gât, dar în mare ne recăpătasem vitalitatea și ne-am întors fiecare la muncă și la școală.
Din rău în mai rău
La două zile de la terminarea tratamentului, Anastasia a debutat cu febra 39,7 din senin. Ardea ca un foc de tabără. În același timp gâtul meu s-a inflamat din nou, îmi simțeam ganglionii răsuciți între ei, eram incapabilă să-mi înghit propria salivă, cu atât mai puțin să mănânc. În clipa în care mi-a dat seama că inflamația tot crește, crește și mă sufoc de-a dreptul, am pus mâna pe ghiozdan, am împachetat fiecăreia un rând de haine și am fugit la spital.
Am luat la rând Elias – unde nu mai au secție ORL, Alexandrescu, care gemea de cazuri mult mai grave, copii pe tărgi, părinți disperați, și în final ne-am oprit la Institutul de Boli Infecțioase Matei Balș, unde ne-au consultat, ne-au făcut toate analizele posibile și au descoperit o infecție puternică. Sigur, să știi ce ai mi se pare o binecuvântare. Toate temerile și toate întrebările tale primesc un răspuns. Dar asta nu înseamnă că nu simțeam că mi se scurge viața printre degete.
Eram la capătul puterilor.
A fost pentru prima dată când eram amândouă paciente. Copila se speriase, eu nu mai aveam forță nici să o conving că e în regulă, căci real vorbind, nu se simțea nimic în regulă, nici să o țin pentru a i se lua sânge sau exsudate de nas și gât.
Tot pentru prima dată îmi doream să rămân internată; nu sunt fanul spitalizărilor, dar mi-era frică să adorm la gândul că o să mor sufocată în somn, pentru că aveam încă nasul plin de muci și oricâte lavaje nazale mi-aș fi făcut, tot încărcat era.
Episoadele de care vă povestesc s-au petrecut zilele trecute, azi noi suntem mai bine fiindcă am primit alte 10 zile de antibiotice, printre alte medicamente de la care sperăm să ne treacă toate complicațiile.
În ciuda durerilor prin care am trecut, cozilor nesfârșite din spitalele de copii, a lipsei medicamentelor (necompensate) de pe piață, mesajul meu este unul pozitiv, fiindcă m-am convins că oricâte probleme vor apărea, tot atâtea soluții se vor găsi. Cel puțin în cazul nostru.
Mergeți la medic din timp! Asta o zic mai mult pentru mine, căci de la un punct încolo starea de sănătate se poate degrada cu viteza unei tornade.
Înțeleg de unde vin reținerile referitoare la actul medical, le experimentez și eu de fiecare dată când mi se îmbolnăvește copilul, dar sincer m-au uimit oamenii cu care am interacționat în Balș. Chiar dacă se vedea că sunt depășiți de supraaglomerările de pe holuri și cabinete, cumva și-au găsit răbdarea și bunătatea să-și facă meseria cu omenie.
Pe mine m-au consultat 3 medici, am refăcut pas cu pas fiecare zi din ultimele săptămâni de chin și mi-au dat cel mai important (și necesar!) sentiment pe care îl poți avea ca pacient, ca mama a unui copil care zace întins pe patul din cabinetul alăturat: că sunt în siguranță.
În final, da, știu că nu avem un sistem impecabil de sănătate, dar după cele trei săptămâni de agonizare m-am convins că există niște Oameni în cabinetele medicale / spitalele noastre bătute de soartă, prin care pur și simplu Dumnezeu vorbește și are grijă de noi.
