Pentru mine sărbătorile acestea universal valabile nu sunt deloc importante. Ba mai mult, cu unele nu rezonez absolut deloc (spre exemplu: Ziua Îndrăgostiților) și mă enervează maxim toată hărmălaia creată în jurul unor concepte care pun presiune pe oameni, în special pe bărbați.
Nu sunt o feministă radicală și nu înțeleg deloc pseudo obligațiile îndreptate spre bărbați, care săracii, oricum abia fac față multitudinii de provocări pe care le semnificăm noi, femeile, în oricare altă zi din an. Și mi se pare că există un soi de presiune pe care chiar și femeile o resimt atunci când ceilalți din jur se așteaptă ca ele să fii primit un cadou wow de la personajul masculin din viața lor. Calmați-vă! Încotro cu toată teroarea asta? Există flori în florării tot anul și oricare zi este motivul perfect pentru un cadou pe care simți cu adevărat să îl oferi.
Chiar dacă la nivel global este Ziua Internațională a Femeii, eu nu mă simt mai femeie de 8 martie și nici nu mă dau pe spate dovezile de prețuire întru acest prilej. Pentru că real, pentru mine 8 martie pentru mine a însemnat întotdeauna mama mea.
Fiecare 8 martie îmi aduce aminte de ședințele foto în fața tablei, când încă din clasele primare învățam despre febra cadourilor. Doamna învățătoare ne pregătea temeinic cu mult timp înainte pentru ca de ziua ei, a mamei, să merg mândră acasă cu poza fluturândă și să vadă frumusețe de copil ce-a ieșit din ea.Și dacă cineva vrea să se amuze (și să o facă în gând, bineînțeles) vă las mai jos material.
Doamne, câtă trudă! Învățam poezii, făceam tot felul de desene declarative și îmi pictam iubirea pentru mama, cum numai eu aș putea. Iar eu sunt antitalent la desen. Asta mă face acum să realizez ce mult mă iubea ea, dacă se prefăcea atât de bine că era încântată de operele mele.
Dar ideea principală ar fi că eu eram foarte implicată, super fericită și nerăbdătoare să ajung acasă. Nu simțeam o corvoadă din această sărbătoare, ci mai degrabă emoția ei, mă chinuiam să o fac pe mami fericită și să o surprind cu dovezi de iubire. Deși știu că pare exagerat, chiar simțeam o mega exaltare. Probabil de asta acum mă lasă totalmente rece tot ceea ce ține de parada asta grețoasă de cadouri sofisticate pe care le primesc femeile din jurul meu și mai ales cele fluturate în online, pentru că eu asociez această sărbătoare cu emoția pură. Cu iubirea incontestabilă pentru mama mea, cu efortul meu autentic de a-i face ziua frumoasă prin lucruri de cele mai multe ori neprețuite. Lucruri valoroase pe care nu le cumperi cu bani. Așa cum au fost brațele fetiței mele încolăcite pe gâtul meu, în a 8 dimineață din luna asta.
M-am trezit la câteva secunde după ce ea deschisese deja ochii și se foia prin pat, dându-mi cât se poate de inocent semnale că mi-o iau în cap dacă am senzația că la ora 7 se mai doarme.
Cu o seară înainte am adormit supărate una pe cealaltă, fiindcă a hotărât că ea nu vrea să doarmă și basta, chiar dacă era super obosită, la fel și eu. Am adormit foarte târziu, ceea ce nu promite deloc un început bun de săptămână. Dar cand s-a trezit a uitat complet că ne ciondănisem și ca în fiecare dimineață, ea radia de fericire, parcă știa că este o zi cu încărcătură emoțională, căci m-a cuprins cu brațele de după gât și mi-a spus: Ești cea mai bună pietenă a mea! Și a urmat ritualul matinal de iubire, pupicii pe toată fața, sărutul eschimoșilor, până la senzația iminentă și reală de sufocare, de la atâta dragoste strânsă de gât.
I-am spus că astăzi este ziua mea, fiindcă sărbătorim Ziua mamei, iar ea mi-a răspuns nonșalant că este și ziua ei.
– Păi de ce este și ziua ta?
– Pentru că tu ești mama, iar eu sunt copilul.
Atât de simplu.
Cu două propoziții spuse în vârful limbii și ochii ei frumoși, mi-a dat o energie grozavă de a mă ridica din pat să îmi fac o cafea tare și să mă așez la birou cu o poftă incredibilă de muncă, de viață, de scris.
Mă minunez în fiecare zi cât sunt de norocoasă că suntem împreună. Pentru că deși mă tot întreb ce-am făcut ca să primesc așa un copil senin, blând, sensibil, atât de iubitor și fericit să mă vadă în fiecare secundă din fiecare dimineață când deschide ochii, încă nu am un răspuns la această întrebare.
Aducându-mi aminte de mine, copil fiind, și de strădaniile mele de a-mi face mama fericită, simțea ea oare cel puțin pe jumătatea a ceea ce simt eu astăzi? Pentru că mie îmi iese inima din piept de fericire, zău! și nu am văzut decât foarte puțin din magia Anastasiei.
Toată ziua mi s-au învârtit ideile și amintirile prin cap, dar abia târziu spre seară am început să realizez că…este și despre mine. Că deși la nivel mental nu m-am obișnuit încă sau, cumva, nu îmi dau voie să mă ridic la statutul mamei mele, care este un fel de regină ierarhic vorbind, totuși…și EU SUNT MAMĂ de 4 ani și jumătate, iar îngerul cu chip de om este copilul meu.
Numai bine că s-a înserat deja și vine copilul plecat cu bunica mea la plimbare și îmi flutură încântată prin fața ochilor un buchețel de ghiocei pe care i-a primit de la un om de pe uliță.
– Mami, mami, ia uite, am primit viocei!
– Vai, cât de frumoși sunt! De unde i-ai cules?
– Mergeam pe stada și un bărbat a zis că sunt fumoasă și mi-a dat mulți viocei!
– Se numesc ghiocei, puiule! Și sunt vestitorii primăverii, știai? Adică afară e anotimpul primăvară.
– Mami, vioceii sunt foarte fumosi, dar eu nu știam forire astea!
– Mai sunt multe lucruri pe care urmează să le afli. Ce vrei să facem cu ei?
– Ți-i dau ție. Ia!
– Multumesc, iubita mea, dar sunt ai tăi, tu i-ai primit. De ce mi-i dai mie?
– Pentru că ești o mamă.
Fetița mea a descoperit niște flori gingașe care se numesc viocei și este foarte bucuroasă în legătură cu asta! Iar eu mă topesc, pe cuvântul meu de om, căci oficial am confirmarea că da, chiar sunt o mamă.
De acum înainte, 8 martie va fi și despre mine. Pentru că și eu sunt o mamă.
