să îmi văd numele pe o copertă de carte.
Când eram mică m-am înscris la toate atelierele Palatului Copiilor din orașul meu natal. Când spun toate, nu exagerez cu nimic. Am început la informatică, am trecut pe la șah și karting, am stat ceva mai mult la jurnalism, dar l-am abandonat pentru foto-cineclub. Unde am stat puțin pentru că am vrut să vad dacă sunt mai talentată la pictură. Asta mi se pare o glumă foarte bună acum!
Mai târziu mi-am încercat norocul la handbal, dar era mult de alergat. Îmi amintesc că înainte de fiecare antrenament trebuia să dăm doua ture de sală și era imensă. Partea proastă este ca sportul nu îmi place foarte tare nici astăzi. Cred că cel mai mult totuși am făcut baschet, acolo am ajuns chiar la performanța de a-mi cumpăra minge și echipament. Deși am amintiri de la meciuri și antrenamente, chiar mai simt mirosul sălii de sport și asprimea mingii în palmele mele, cumva am încheiat și socotelile cu bachetul, într-un nu foarte tarziu.
Toate aceste activități erau gratuite și se puteau face după orele de școală. Primeau pe oricine și cred că dacă te țineai de treabă, era un punct bun de plecare pentru a face performanță.
Nu am finalizat niciodată vreun curs, spre disperarea părinților mei. Jurnalele mele stau mărturie, aveam o mie de motive pentru care nimic nu mă atragea suficient de tare cât să pot frecventa în continuare și absolut nicio înclinare spre nimic.
Toată viața mea de adolescent și mai apoi, de adult tânăr, mi-am căutat chemarea spre o profesie care să mă împlinească. Pur și simplu nu îmi venea să cred că nu sunt înzestrată cu niciun talent, că nu am nicio pasiune care să mă motiveze să mă trezesc dimineata la 06:30 sau în creierul nopții, chinuită de dorința perfecționării lui; nu am avut niciodată o pricepere nemaivăzută, nemaiîntâlnită. În zadar m-am chinuit să fiu bună la ceva anume.
Dar la 30 de ani mi-am dat seama că nu m-am uitat niciodată unde trebuie. Niciodată nu m-am privit cu atenție și nu m-am înțeles. Lucrul acesta mă mi se pare trist pe de-o parte, fiindcă m-au chinuit multe frustrări încă din copilărie când colegii mei aveau hobby-uri în timpul liber. Dar sunt fericită că într-un final mi-am dat și eu seama că există ceva la care mă pricep de minune. Mi-am descoperit vocația
Ceea ce este din nou trist, pentru că nici măcar atunci când mi-am dat seama care este marele meu talent, nu am facut-o de una singură. Am fost ajutată, împinsă de la spate, să spun așa. Dar și aici găsesc yang-ul din poveste, întrucât acest lucru mi-a demonstrat încă o dată cât sunt de norocoasă că am așa prieteni.
Practic, eram în mașină, mă grăbeam spre Lidl să fac cumpărături și aveam un schimb de mesaje vocale cu Lavinia, prietena mea și fondatoarea BebeKiki.Ro, despre care abia aștept să vă povestesc într-un articol viitor. Ca de obicei, îmi spune cât de mult îi place cum scriu și mă încurajează să mă apuc de cartea aia, despre care eu nici măcar nu îndrăznesc să visez, iar ea deja îmi propune să o sponsorizeze. Și dintr-una într-alta mă lovește. Mă lovește revelația. Pur și simplu am oprit mașina și am început să plâng. Din acel moment banal și tâmpit, viața mea s-a schimbat.
Pentru că 30 de ani am crezut că este un defect să vorbești mult, complexându-mă în relațiile cu ceilalți și mai ales, cu mine însămi.
Pentru că 30 de ani am crezut că este greșit să ai foarte multe idei și lucruri de spus.
Pentru că 30 de ani am simțit că duc cu mine o luptă zi de zi, măsurându-mi rația de cuvinte adresate celorlalți, de teamă că i-aș putea plictisi / copleși.
Pentru că 30 de ani m-am căutat în locuri în care nu aveam ce să găsesc. Eu eram printre foi.
Pentru că 30 de ani am fost înzestrată cu acest minunat dar de a transforma un simplu moment, într-o poveste captivantă.
A durat 30 de ani din viața mea, și-așa enervant de scurtă, ca să vină un străin practic, să strige la mine și să mă zgâlțâie (iar Lavinia este o minionă slabuță) să îmi bag mințile în cap. Să nu mă irosesc. Cel mai rău îmi pare că pentru un om cu memorie de elefant, chiar nu am reținut data când m-am trezit.
Pentru că a fost un soi de trezire la o noua perspectivă de viață, mai ceva ca a Frumoasei din Pădurea Adormită, unde prințul care mi-a dat sărutul miraculos a fost doar un condei.
Din povestea mea reținem două aspecte importante.
Unu. Nu există om fără talent la ceva, orice.
Lucrurile pe care le faci cu cea mai mare ușurință, cu plăcere desăvârșită, de care te apuci la prima strigare, fără să stai o clipă pe gânduri, ele ar putea fi pasiunea ta reală, pe care nu ai privit-o niciodată astfel.
Ascultă-te mai bine. Nu fii ca mine, eu m-am auzit, dar nu m-am ascultat.
Eu cred că absolut toți oamenii sănătoși pot face lucruri excepționale dacă există cel puțin o persoana care crede foarte mult în ei. O persoană care să le dea curajul să se apuce sau o situație care să îi oblige; aici mă gândesc mai mult la ceva asemănător pandemiei. Pandemia ne-a scos din zona de confort și ne-a forțat să acceptăm poziții total opuse pregătirii noastre profesionale anterioare și poate că am descoperit un potențial fantastic, de care nu eram absolut deloc conștienți.
Cu toate că acea persoană de care vorbeam mai devreme ar trebui să fii tu. Nimeni nu trebuie să creadă în valoarea și potențialul tău mai mult decât o faci tu, iar asta este suficient să îți aduci visurile la realitate.
Doi. Visează.
Visurile noastre, pasiunile noastre oricât de fanteziste ar părea sau acele direcții profesionale total diferite de zona în care activăm în prezent și aparent irealizabile, toate dorințele cu și despre noi din subconștientul nostru, succesul la care ne dorim să ajungem prin propriile eforturi, toate astea fac parte din tine și nu ai de ce să renunți la ele fără să lupți mai întâi pentru a le transforma în realitatea ta.
Nu e rușinos să recunoști că visezi să devii cineva sau să faci ceva la care ceilalți nu se așteaptă de la tine. Eu așa credeam. Că se așteaptă de la mine să fiu o fiică, o soție, o mamă, o prietenă și o angajată obișnuită, cu un loc de muncă stabil, din care să contribui la cheltuielile casei/statului și mi-am închis visurile într-un sertar…eh, sunt pentru copii. Ei au dreptul să viseze până mai cresc.
Până într-o zi când am încetat să mă ignor. Nici nu mai puteam oricum, căci gândurile, ideile, emoțiile m-au lovit ca avalanșa. De atunci mă gândesc neîncetat la ce articol fain ar ieși din excursia asta, îmi vin obsesiv în minte idei despre prima mea carte, despre ce modificări aș face personajului x, despre cum aș scrie o postare despre situația y. Pentru mine, nu mai este cale de întors.