În perioadele de întuneric și neputință m-am simțit singură. Foarte singură. Îmi dădeam seama că pot trece cu lejeritate printr-o încăpere fără ca nimeni să observe cum sunt pe dinăuntru.
Dar adevărul este că depresia și iadul interior au de cele mai multe ori chipuri fericite, senine, 𝒏𝒐𝒓𝒎𝒂𝒍𝒆, cum ne place să spunem.
Încă o dată, experiența mea este subiectivă și poate nu va fi niciodată suficient de grăitoare pentru toți cei care au ars în tăcere și au continuat să lupte cu suferințele psihice în ciuda faptului că nu au primit ajutor și suport din partea celor din jur. Totuși viața a fost bună cu mine și mi-a oferit multe întâmplări și înțelepciunea să învăț din ele, de aia azi împărtășesc una din ele.
De ce mie îmi este ușor să nu urăsc pe nimeni fiindcă am fost lăsată să rătăcesc de una singură pe cărările întortocheate a creierului meu?
Eram în anul 2 de facultate, studentă la Sociologie în București și tocmai terminasem o sesiune dificilă, așa că am împachetat și m-am dus acasă la Râmnicu Vâlcea să-mi petrec vacanța dintre semestre acolo. Încă nu vândusem apartamentul familiei, în care de cele mai multe ori era cuibul de întâlnire al găștii mele de prieteni apropiați.
Într-o seară pe la sfârșitul lui februarie 2012 am ieșit la discotecă cu ei, iar în grup a apărut o fată nouă, iubita unuia dintre prietenii mei. Fiind o mare familie, niciunul dintre noi nu a pus întrebări, prezența ei fiind suficientă să fie considerată parte din gașcă. Ne-am pupat, ne-am îmbrățișat și am dansat toată seara, ca niște tineri normali și fericiți, fără prea multe griji.
La un moment dat, prietenul meu mi-a cerut cheile de la casă și au anunțat că se retrag împreună, el și ea, dar urma să ne vedem când se încheia seara și pentru mine.
Ei bine, la 22 de ani eram neobosită și mai ales după o sesiune așa stresantă îmi doream să cuprind în vacanța aia toate lucrurile pe care nu le puteam face în timpul cursurilor. Am ajuns acasă pe la 5 dimineață, unde prietenul meu și iubita lui nu dormeau, m-am așezat între ei pe canapea și am povestit verzi și uscate.
S. se uita la mine cu o seninătate pe care atunci nu eram capabilă s-o descifrez.
„Doamne, câtă energie poți să ai! De unde ai atâta poftă de viață la ora asta?”
m-a întrebat și probabil n-o să-mi șterg niciodată imaginea ei îmbrăcată cu bluza mea de pijama, în patul meu, lângă mine, îi puteam auzi bătăile inimii dacă mă străduiam. Nu am văzut-o, nu am auzit-o.
Părea luminoasă, fără nicio problemă. Deși atunci mă văzuse pentru prima dată era deschisă, zâmbitoare și caldă. Își dorea să ne împrietenim. Părea bine. În realitate era resemnată. Chinuită. Tulburată. Singură. Suferea cumplit.
Câteva zile mai târziu după întâlnirea noastră s-a aruncat de pe un pod în râul Olt, fiindcă nu a mai suportat durerea în care trăia și cu siguranță nu a mai avut resurse să lupte de una singură.
Din fericire a fost salvată la timp și din ce îmi amintesc a fost internată la psihiatrie; chiar dacă nu mai știm nimic despre ea, îmi doresc cu toată inima sa fie bine, oriunde ar fi azi.
Depresia are uneori o față zâmbitoare în spatele căreia se ascunde multă durere. O mască de zâmbet și de forță aparentă, pe care am ales-o pentru a ne proteja pe noi, dar și ca să-i protejăm pe ceilalți de adevăratele noastre sentimente.
Pentru că să fim onești, uneori ne vine mult mai ușor să rămânem deoparte. E dificil să gestionezi un om deprimat, anxios și cu o părere distorsionată de traumă asupra propriei persoane decât să facem eforturi să-i fim alături în mod real, fără judecată.
Îmi aduc aminte mereu de S. și de privirea ei.
Mi-am dat seama după mulți ani, ani în care depresia și tendința mea masochistă de a suferi în tăcere m-au tăvălit, că de fapt în seara când ea m-a întrebat de unde am atâta poftă de viață a avut o încercare de a-mi comunica, în felul ei, că ea nu mai avea.
A fost o chemare discretă după ajutor.
Dar cum să observ asta când în spatele zâmbetului meu a fost întotdeauna un suflet care s-a zbătut să supraviețuiască? Cum să îmi dau seama de asta când tot ce vedeam eu în oglindă era un un om „bine” și o față luminată de bucurie, cu o copilărie fericită, cu mulți prieteni și un vid interior pe care îl negam în mod automat fiindcă nu îl înțelegeam?
Nu întotdeauna lucrurile sunt așa cum par. Oamenii sunt mai mult decât lasă să se vadă. Și nu pentru că suntem prefăcuți, din contră, pentru că ne pasă atât de mult de tot ce-i în jur încât ideea de-ai împovăra pe cei pe care-i iubim ne oprește să cerem ajutor.
De aia uneori trăim singuri înconjurați de o mare de oameni care ne iubesc și totuși…nu ne văd. Și este de înțeles, depresia nu are mereu o față tristă. A mea are o față zâmbitoare, veselă, energică. Nu pot urî pe nimeni pentru asta.
S. a fost o lecție pe care deși am primit-o la 22 de ani, a revenit în mintea mea constant și de fiecare dată am învățat altceva.
Am învățat că trebuie să fim atenți. Nu doar la cuvinte, ci și la tăceri. Să fim atenți la priviri, la gesturi. Să nu ne lăsăm păcăliți de zâmbete și să avem curajul să-i întrebăm mai ales pe cei pe care îi iubim autentic: „Ești bine cu adevărat?”
