18 iulie 2016
In anul acesta am nascut-o pe Anastasia si am trait cele mai profunde stari de care om este capabil, din punctul meu de vedere. Desi toata sarcina am fost extrem de relaxata si pregatita din toate punctele de vedere sa o primesc in viata mea, dupa nastere m-am transformat intr-un om coplesit. Coplesit de dragoste, de emotie, de bucuria de a trai si a primi un asemenea miracol, dar si de teama, de frici, de ganduri care mai de care mai absurde.
Din acest an, am devenit un om constient de fiecare muschi, pentru miile si miile de ore in care am tinut-o in brate, am leganat-o sa doarma linistita, m-am plimbat din colt in colt prin camera tacuta, in creierul noptii, intrebandu-ma ce fac gresit de nu se mai opreste din plans.
Din acest an, am devenit un om constient de fiecare celula din mine, pentru miile si miile de ore in care mi-a stat la sanii grei, plini de lapte, plini de dragoste, dar si raniti de necunoastere.
Din acest an, am devenit un om constient de fiecare minut din viata mea, pentru ca noptile au devenit albe, iar zilele incepute de la rasaritul soarelui sunt mult mai lungi.
Din acest an, am devenit un om constient de fiecare sacrificiu al fiecarui parinte pentru copilul sau; de la ultimii bani dati pe un lucru pe care si-l doreste copilul sau de care are nevoie copilul, pana la durerea aia surda, inconfundabila si incomparabila pe care o simti cand ti se imbolnaveste copilul.
Din acest an, am devenit mama.
18 iulie 2017
Anastasia a implinit 1 anisor. Noptile sunt in continuare albe, sanii inca mai fac rani cateodata, cu toate ca acum stiu foarte multe despre alaptare si atasare corecta, dar atunci cand copilul suge cu capul in jos si picioarele in sus, cred ca iesim putin din sfera aplicarii corecte a regulilor. Tantrum este al patrulea membru al familiei, de care copilul meu s-a atasat si il poarta cu noi oriunde mergem, in special la cumparaturi. Ei da, la cumpărături cand mergem, Anastasia si Tantrum isi fac impreuna un numar de magie, incat toata lumea ramane cu gura cascata, adunata in jurul nostru mai ceva ca la spectacol de circ. Dar m-am obisnuit sa ii vad actionand impreuna si sunt mandra ca am inteles de ce este normala relatia lor in aceasta perioada, motiv pentru care spun cu mandrie ca reusesc sa nu imi pese deloc de privirile curioase si dezaprobatoare ale celor din jur.
Anul acesta a trecut foarte greu, dar nu in sensul negativ. Am 27 de ani, dar niciodata in toata viata mea nu am fost mai ancorata in prezent. Acest an a fost incredibil, l-am simtit in toata splendoarea lui, l-am trait cu intensitate, l-am savurat cu fiecare noua achizitie a copilului meu, bucurandu-ma pentru fiecare gest banal ca de o ploaie in desert. Si culmea este ca, desi am fost mai treaza in acest an decat in alti ani din trecut cumulati, aduc aminte fiecare zambet al Anastasiei, fiecare dimineata inceputa cu zambetul ei stirb, fiecare pampers atomic, fiecare criza de plans, fiecare noua descoperire impreuna. Pentru ca literalmente am descoperit impreuna o noua lume.
Din acest an, Anastasia a facut primii pasi pe pamant, iar eu am facut primii pasi spre nemurire. Iubirea pentru ea mi-a adus viata, fericire si putere la infinit.
18 iulie 2018
Anastasia a implinit 2 anisori. I-am organizat o petrecere mare si costisitoare, dar nu fiindca ea ar fi cerut asta, ci mai degraba pentru ca in mine urla nevoia sa imi impart bucuria de a avea asa o minune de copil cu oameni care ne-au vazut crescand impreuna, pe amandoua. Mi-am propus ca anul viitor sa imi exprim bucuria altfel si sa folosim aceeasi suma intr-o vacanta de familie.
Apropo de familie, aceasta s-a marit: avem doi Tantrum, unul este mai vechi si relativ pe bune. Adica apare atunci cand intr-adevar copilul meu simte o frustrare reala pentru ca nu poate primi ceva ce isi doreste, sau pentru ca eu nu o inteleg atunci cand imi cere ajutorul, nu ii inteleg suficient de bine nevoia dintr-un anumit moment. Dar mai este si noul-venit, acest Tantrum pica fix la tanc atunci cand Anastasia vrea ceva de la noi, stie ca nu va primi pentru ca nu ii face bine sau nu ii aduce niciun beneficiu: spre exemplu, ceva dulce din magazin, pe care il identifica dupa culori si desene. Inca nu primeste dulce de magazin. Sau mai intra in actiune atunci cand vrea o alta porcarie din rafturile cu jucarii, o chinezarie despre care stiu ca se va rupe in secunda doi. Supravietuim, uneori cu greu, dar supravietuim.
Anastasia este un copil fericit. Molipsitor de fericit. Imparte bucurie cu ambele maini, oriunde mergem. Si este atat de buna cu noi, parintii ei. Uneori simt ca nu merit un copil atat de bun, care ma asteapta nerabdator in sala de la cresa sa mergem acasa si sa ne jucam, dar atunci cand ajungem in sfârșit, eu ma apuc sa pregatesc cina, ingnorand nevoia ei de a petrece timp cu mine. Uneori ma simt obosita, iar ea are atat de multa energie, încât simt ca refuzul meu de a imi depasi limitele si de a o urma in camera ei de joaca spune despre mine ca sunt o mama rea. Dar apoi o vad cuibarita la sanul meu si imi dau seama ca tot ce nu reusesc sa fac, de cele mai multe ori se compenseaza prin altceva. Sigur fac eu ceva bine, altfel nu inteleg cum ma poate privi atat de bland, cu ochii astia mari si plini de iubire.
18 iulie 2019
3 ani au zburat ca gandul, Anastasia este o fetita perfecta, asa cum numai Dumnezeu putea sa creeze.
Stau intr-un colt din curtea Gradinitei din Povesti si o privesc asa cum e: fericita mereu, cu zambetul adorabil pe fatuca ei adorabila, inconjurata de prietenii ei. As vrea sa imi asum cumva meritul pentru fiinta asta uimitoare, dar simt ca pe undeva ar fi nedrept. Nedrept pentru ca ea ma invata totul despre cum sa ii fiu parinte.
De cand a inceput sa vorbeasca si ne intelegem mult mai bine, adica eu ii pot anticipa nevoile si le pot cuprinde pe de-a intregul, Tantrum cel vechi nu mai este cu noi. A ramas fratele lui cel rasfatat, pe care am ajuns sa il detest. Altfel, mi se pare ca este mult mai usor sa cresti un copil mai mare, cresterea in sine nu te mai epuizeaza fizic, cel putin. Am reusit cu greu sa renuntam la somnul leganat pr picioare, este alaptata in continuare si sunt norocoasa ca traiesc o experienta cu totul si cu totul desavarsita.
Sa fiu mama Anastasiei nu este mereu o treaba usoara, pentru ca o iubire coplesitoare vine de cele mai multe ori la pachet cu limite mai putin ferme, iar eu sunt o mama cu slabiciuni. Multe slabiciuni. Una dintre ele este poate o capcana, anume teama de a nu ii marca negativ existenta cu ceva ce nu ii permit sa faca, sa simta sa o transforme într-un copil necooperant. Uneori vad ca gresesc, dar sper ca in viitorul apropiat sa gasesc reteta ideala de crescut copii. Si o impartasesc gratis!
18 iulie 2020
4 ani de roz, Minnie Mouse, rochițe, codițe și mai nou, ruj și farduri. Provocarea de a fi mama de fetita este imensa, mai ales pentru ca eu nu sunt genul de femeie cocheta. Ca sa ma intelegeti, mai degraba mi-as face griji nu ca imi strica rujul preferat, ci ca acesta ar putea sa fie expirat din 2005 si sa ii provoace o iritatie serioasa.
Anul acesta fiecare dintre noi a trecut (sau nu) un mare examen al vietii. Sa fii parinte in pandemie este mai mult decat un examen, este licenta + master + doctorat la puterea 100. Partea buna a acestui an este ca ne-am apropiat fizic si emotional, mult mai mult. Si daca pana acum credeam ca sunt o mama rea, ei bine, constat ca nu am fost. Abia acum, in acest an pandemic am fost. Pentru ca nu am stiut de fiecare data sa imi gestionez trairile, stresul zilei de maine, teama de moarte, teama ca nu ii voi mai putea asigura un trai fara lipsuri in lumea asta nesigura. Si cu toate greselile mele, flagrante uneori, acest copil uimitor de bun si intelept mi-a oferit atat de multe lectii despre bunatate si iertare.
Am invatat multe lucruri despre oamenii din jurul meu si despre viata in general, datorita ei. Nu mi-am imaginat ca un copil in puritatea si inocenta lui, ar putea face lucruri grozave din viata mea, ca imi va da atata forta sa ma catar cu mainile goale, bolnava de acrofobie, pe crestele inalte ale fricii, deznadejdei, esecului.
Anastasia este o fetita fericita, prietenoasa si are o capacitate de adaptabilitate impresionanta. Mi-e cumva jena sa recunosc, pe de o parte, dar inca am senzatia ca nu merit sa imi atribui veselia ei, felul in care ii place sa comunice cu oamenii, bunatatea ei, faptul ca este complet lipsita de egoism, atat de sociabila si uimitoare. Dar sunt atat de mandra ca m-a ales sa ii fiu mama eu, incat sentimentul este coplesitor.
Au trecut 4 ani de cand ma intreb: ce-am facut bine intr-o alta lume/viata de am primit un asa miracol?
18 iulie 2021
5 ani de cand sunt mama unei Dive.
Mi-e usor sa vorbesc despre Anastasia. Roz, rochite cu trena, roz, pantofi cu toc, ruj roșu, muzica, unicorni. Tipic, ati spune si nimic mai adevarat. Este absolut delicioasa cand imi imbraca rochiile (putine la numar) si pantofii cu toc (din liceu), practic este visul meu implinit.
Mi-am dorit cu toata puterea sufletului meu o fetita care sa fie exact asa cum este Anastasia astazi: vorbareata, plina de voiosie, puternica si apriga in parerile ei. Stoica de la cap la coada! Odata cu trecerea timpului am invatat sa imi recunosc calitatile din personalitatea ei si spuneam ca este visul meu implinit pentru ca in urma cu 5 ani discutam cu Catalin si ii spuneam ca imi doresc ca aceasta fetita sa fie frumoasa ca el si desteapta ca mine!
Nu cunosc un copil mai rezistent la oboseala decat ea, indiferent la ce ora se trezeste, tot tarziu adoarme. Ii plac povestile inainte se somn si daca ar fi 100 de povesti si somn deloc, cu atat mai bine. Dar de departe, momentul meu preferat al zilei este povestea noastra dinainte de somn. Cu lumina stinsa, masca de somn pentru ochi pusa in frunte, ne tinem in brate si ne povestim lucruri. Uneori lectii importante despre ce trebuie si ce nu trebuie, alteori simple banalitati. Dar este rutina noastra. Este momentul cand ii reamintesc cat de mult o iubesc, ii povestesc despre copilaria ei timpurie, ii cer iertare pentru momentele mele proaste din zi si uneori ii cer asigurari ca ma iubeste si ea, cu milioanele de defecte pe care le am.
Sunt constienta ca suna absurd sa spui ca fetita ta de 5 ani este cea mai buna prietena a ta, dar si daca ar fi sa o spun, m-as referi desigur la relatia noastra frumoasa, plina de incredere, comunicare si sinceritate, lucruri pe care incerc din rasputeri sa le cultiv intre noi. Eu si tatal ei incercam, si uneori avem semne clare ca ne intelege intentia, sa o ajutam mereu sa gaseasca drumul spre noi, indiferent de ce se intampla cu ea. Nu doar pentru ca sunt paranoica si imi pregatesc terenul pentru adolescenta-i zbuciumata, ci pentru ca asta simt cu adevarat. Imi doresc cu toata fiinta mea sa stie ca NU EXISTA nimic din ceea ce ar putea vedea, auzi sau face ea, ceva ce eu sa nu fii vazut, auzit sau facut deja. Imi doresc sa stie ca este in regula, ca suntem aici pentru ea, chiar daca va alege sa sara peste obstacol sau sa il ia din plin. Imi doresc sa fiu prietena ei cea mai buna real.
La mulți ani, Diva mea! La mulți ani, miracolul meu viu!
