Când mă gândesc la mine ca la o mamă, primele repere din mintea mea se referă la mult nesomn, la un milion de nopți nedormite în care făceam kilometri prin dormitor cu Anastasia încă bebeluș în brațe.

La sânii angorjați și dureroși, plini de lapte pe care nu știam să îl gestionez; îmi amintesc cum îmi curgeau șiroaiele albe pe burtă în jos și habar nu aveam ce sa fac, singurul lucru la care mă gândeam era că sigur ceva nu fac bine. Vinovăția mi-a fost umbră zi și noapte.

La prima internare de șapte zile cât o eternitate în spitalul pentru copii Grigore Alexadrescu, în care am primit un pătuț de bebeluș cu gratii de fier ruginit, fără cearceaf și fără pernă, dar mai ales – un taburet lângă el. Un taburet pentru o mamă recent lehuză, care avea să își petreacă în fund șapte nopți lungi lângă pătuțul de fier al copilului ei sugar.

Anastasia avea șase săptămâni pe atunci, aveam 25 de ani, eram la primul copil, singură și speriată.

Când i-au băgat adânc pe nas, până jos în gât, firele lungi și subțiri are aspiratorului nazal a plâns atât de rău încât nu am fost în stare să duc pe picioare suferința amplificata oricum de teama că nu aveam deloc încredere în sistemul medical. Am ieșit din cabinetul asistentelor și m-am prăbușit pe hol. Am am plâns amar, spasmodic, până când m-au chemat să iau fetița și să o pun la sân. Parcă teleghidată de o forță superioară mie m-am ridicat de jos în patru labe, ca un câine, am intrat în cabinet și mi-am luat copilul în brațe. Când a început să sugă la sânul drept, căci la stângul aveam canalul blocat de o perlă de lapte, m-am liniștit, am început să îi fredonez ceva și a adormit într-un final, epuizată.

Mi-a fost mie mai greu decât oricărei alte mame? Cu siguranță nu. Privind cu ochii de acum nici nu îmi pot imagina cum făceam față, acum mi se par imposibile și ireale unele întâmplări, iar de cele mai multe ori când simt nevoia acută de a ne mări familia îmi vin în mine aceste amintiri. Și pe moment îmi trece.

Apoi mă lovește! Realizez că odată ce mi-a crescut puiul mare a devenit totul mult mai ușor, încât nu mai țin minte aproape nimic din cele trăite recent.

Am început să notez obsesiv lucruri pe care le spune sau face pentru că mă îngrozește gândul că voi îmbătrâni și voi uita la un moment dat ce comoară am ținut în brațe, ce chip perfect am sărutat înainte de culcare, ce mânuțe mici și pline de zgârieturi mi-au încolăcit gâtul ori de câte ori simte nevoia de iubire și conectare.

8 martie pentru mine nu a fost și nu va fi despre mine, femeia. Pe ea am învățat să o iubesc și să-i prețuiesc compania în fiecare zi cu părul ei prins coc nelijent în vârful capului, cu toate kilogramele în plus, cu un dinte ciobit, cu urmele arsurilor din copilărie de pe trup, cu vorbitul mult și energia ei copleșitoare care uneori epuizează pe cei din jur. Sunt ea, am fost ea dintotdeauna și sunt tot ea indiferent de câte transformari suferă corpul sau spiritul meu.

Dar de când omulețul ăsta perfect mă strigă mamă, 8 martie este și despre mine, o mamă uneori bună, alteori deplorabilă.  

La mulți ani, dragi mame perfect imperfecte!