30 noiembrie, drama continuă
Uneori avem tendința să amplificăm anumite situații prin care trecem, să le facem mai importante decât se vor ele a fi, poate și pentru că ne place să ne alintăm, sau poate pentru că avem darul acesta de a ne plânge din lucruri mici.
Dar să fii într-o situație de genul acesta, în care nicio variantă nu este sigură pentru copilul tău, în primul rând, că de fapt acolo se rezumă totul în viața de părinte, este ceva prin care nu doresc nimănui să treacă.
În ultima perioadă am fost regina dramelor și a spectacolelor de tragicomedie, iar cine a crezut că ziua de 30 noiembrie, când mi-a fost furat telefonul la Târgul de Crăciun se va fi terminat acolo, înseamnă că nu știe nimic despre mine.
După ce mi-am dat seama că nu mai pot face nimic ca să îl găsesc, m-am întors acasă bulversată, pe undeva resemnată că era deja a patra oară când se întâmpla ceva cu telefonul ăla și de data asta chiar nu aveam cum să mai scap nepedepsită pentru momentele neatenție. Chiar nu mai aveam nicio explicație.
Pe drum spre casă mă gândeam cât sunt de ghinionistă și sincer, cam sunt. Dar oare e ghinion ce mi s-a întâmplat? Sau unele lucruri dificile prin care trecem se întâmplă într-un moment în care este nevoie ca noi să facem o schimbare pe care altfel nu am face-o, decât cu puțin ajutor de la Univers?
Locuim într-un cartier rezidențial dintr-un sat; adică la țară, dar mai fancy spus, la periferia capitalei, în zona de vest. Ca să ajungem acasă, eu și Anastasia puteam să alegem să mergem fie pe autostradă (10-15 minute cu mașina), fie să ieșim din oraș prin Chiajna, deci să trecem prin sate (și făceam cam tot atât, fiind deja seară).
Afară e iarnă și deja se întunecă devreme, ai impresia că noaptea începe la ora 18. Așa că am alimentat, am refăcut stocul de dulciuri din bord și mi-am administrat o supradoză pe furiș; chiar aveam nevoie să îmi înec supărarea în ciocolată.
Cred că am parcurs maxim cinci kilometri din autostradă când am simțit cum mașina pierde viteză și deși am încercat să accelerez de mai multe ori, mi-era clar că trebuie să trag pe dreapta urgent. Înainte să se oprească roțile în loc s-a auzit un fel de explozie, un zgomot puternic de sub mașină, sau cel puțin mie de acolo mi s-a părut că vine, iar la câteva secunde, o altă bubuitură urmată de un miros puternic de gaze de eșapament combinate cu miros de benzină și ceva fum. Să fiu foarte sinceră nu îmi aduc aminte încă toate detaliile, m-am speriat atât de tare încât singurul gând conștient a fost, în mod evident, să cobor rapid și să îmi scot fetița de pe bancheta din spate.
Nu aveam geci pe noi, pe Anastasia am tras-o afară fără ghete în picioare și fără căciulă, deși erau puține grade peste 0 și burnița. Singurul meu gând era să ieșim cât mai repede din mașină și să ne îndepărtăm înainte să explodeze. Eram atât, dar atât de sigură că mașina aia o sa explodeze la cum mirosea înauntru și pot să jur că am simțit miros de fum și gaze de eșapament.
Am stat așa minute bune, privind de la depărtare; fac un exercițiu de memorie și încerc să îmi aduc aminte dacă am luat și geanta în care aveam ce îmi mai lăsaseră hoții de telefon, adică actele, niște bani și cheile de la casă, dar nici până azi nu știu. Cel mai probabil nu.
Fiindcă nu se întâmpla nimic, mi-am făcut curaj și m-am apropiat cu Anastasia în brațe, am deschis ușa din spate, acolo unde avea hainele și încălțămintea, i le-am pus repede pe ea și apoi m-am îmbrăcat și eu. Ne-am îndepărtat din nou la o distanță cât de cât sigură și am făcut singurul lucru pe care îl puteam face în condițiile date: mi-am liniștit copilul. I-am promis că voi găsi o soluție și vom ajunge acasă în siguranță.
Îmi amintesc că mă privea atent și încerca să își dea seama dacă o mint sau nu. Cum aș fi putut reuși să o duc acasă în condițiile date? Oamenii din jurul meu spun că privirea ei neîncrezătoare este doar proiecția minții mele, că acest copil minunat și curajos chiar avea foarte multă încredere în mama ei.
Mami, dar cum o să știe tati că avem nevoie de ajutor dacă tu nu mai ai telefon?
Faptul că la cei 5 anișori a conștientizat că suntem într-un mare rahat m-a debusolat puțin, pentru că eram obișnuită să depășesc obstacole fără ca ele să o afecteze sau să realizeze măcar ce se întamplă în jurul ei.
Celalalt lucru pe care l-am făcut a fost ca în cele aproape două ore petrecute pe autostradă să facem amândouă cu mâna la mașinile care treceau în mare viteză pe lângă noi.
Nu m-am oprit decât atunci când îi mai așezam căciula pe cap sau odată când mi-am făcut curaj să o bag în mașină fiindcă îi era atât de frig încât o apucase plânsul, dar a ieșit imediat ce s-a încălzit fiindcă pur și simplu nu eram sigură de ce se putea întâmpla cu mașinași am preferat să răcească, decât… Doamne ferește.
Am stat acolo singure în beznă, pe marginea străzii zeci de minute. Am făcut cu mâna la camioane, mașini, autocare și nimeni nu oprea. Am făcut cu mâna disperată, fără să mă gândesc o secundă că nu puteam pleca de acolo într-un fel sau altul.
M-am gândit și la asta. Mi-am făcut câteva calcule simple: puteam fie să las mașina acolo unde era, fie să o împing în semi-râpa de lângă. Dar cum să plec pe jos cu o fetiță de 5 ani, deja înghețată de frig? Cum să plec pe jos singură, ca femeie cu o fetiță pe o stradă efectiv întunecată, trecând pe lângă boscheții de cinci metri? Ni se putea întâmpla orice.
M-am gândit în momentele alea la multe lucruri, cum ar fi că:
- Avem două-trei autostrăzi și alea în beznă, fix ca țara în care trăim; orbecăim, efectiv gonim orbecăind pe străzi înconjurate de boscheți și gunoaie umane.
- Nu există niciun telefon SOS pe A1. Practic ești obligat să ai telefon sau să nu ai probleme cu mașina. Dar dacă ți se face rău la volan? Dacă faci o criză, un atac cerebral, orice? Cum poți să ceri ajutor?
- Nu avem lumină pe autostradă. Practic când ai ieșit din capitala României și te-ai îndepărtat câtiva kilometri de buricul târgului, te-ai teleportat direct în iad.
- Nu te ajută nimeni. Cu copilul lângă mine sau fără, nimeni nu a oprit timp de 100 minute să mă întrebe de la o distanță sigură, cu geamul ridicat, dacă am nevoie de ajutor.
Mami, dar cum trec toate mașinile și nu ne salvează nimeni?
Aș vrea să fi spus adevărul atunci când copilul meu de 5 ani m-a intrebat cum pot să treacă zeci și zeci de alți „oameni” care văd o mașină pe avarii, iar lângă ea o femeie cu un copil, vânturând disperate din mâini. I-am răspuns că sunt grăbiți, că probabil trebuie să ajungă acasă la copiii lor, ce îi așteaptă.
Într-un final am reușim să îmbunăm șoferul unei camionete ce se îndrepta spre Craiova (oltenii îs oameni, vezi mă?) și am alergat într-un suflet către ea vreo 200 de metri, cu Anastasia în brațe. Când s-a deschis ușa, în mașină erau doi bărbați pe care i-am rugat să mă ajute doar să dau doar un telefon. I-am rugat să formeze numărul și să pună pe mâini libere, nu m-am apropiat de telefon, nu voiam să se simtă amenințați. Când la celălalt capăt al firului i-am auzit vocea soțului meu, acela a fost primul moment în care am simțit că cedez fizic și psihic. Că POT să cedez pentru că de acum suntem în siguranță.
Deși era la serviciu, la kilometri buni departare, nu cred că a întârziat mai mult de 5 minute; atât de repede a ajuns, încât cei care ne-au salvat s-au speriat puțin de prezența lui neașteptată.
Parcă îl văd, bietul de el, ne văzuse de pe sensul celălalt de mers spre București și a lăsat mașina pe banda de urgență, a sărit peste separatoarele dintre benzi, printre mașini, și a venit la noi într-un suflet.
Într-un final, în acea seară am ajuns acasă în siguranță.
A fost o experiență îngrozitoare, vă spun cu mâna pe inima. Uneori avem tendința să amplificăm anumite situații prin care trecem, să le facem mai importante decât se vor ele a fi, poate și pentru că ne place să ne alintăm, sau poate pentru că avem darul acesta de a ne plânge din lucruri mici.
Dar să fii într-o situație de genul acesta în care nicio variantă nu este sigură pentru copilul tău, în primul rând, că de fapt acolo se rezumă totul în viața de părinte, este ceva prin care nu doresc nimănui să treacă. În mașină să stai – te temi că luați foc; în frig să stai și să faci la nesfârșit cu mâna la mașini care nu te bagă în seama, chit că tu muști din carosabil cât să se sperie că le sari pe capotă și tot nu opresc, ajungi la epuizare și hipotermie; să o iei pe jos spre casă (mulți kilometri) sau înapoi spre oraș – te temi că cineva te poate răni, agresa, viola sau Doamne ferește!, îți poate răpi copilul. La toate astea m-am gândit, rând pe rând, analizând care este cea mai bună opțiune să ieșim din situație.
În primele două zile după incident eram atât de furioasă pe țara asta, pe oamenii nepăsători care au trecut pe lângă noi, pe sistem, pe incompetenții din CNAIR, pe tot. Senzația de frig în sânge m-a ținut trează vreo două zile, nu puteam să dorm, să mănânc și plângeam necontrolat.
În ziua următoare era 1 decembrie, ziua în care vă povesteam că am fost victima unei înșelătorii electronice, când am dat datele de deblocare a telefonului care îmi fusese furat. Eram epuizata mental, nu dormisem pentru că eram înspăimântată de fricile care îmi rulaseră prin minte și copleșită de tot; de furtul telefonului, de pierderea a tot ce aveam în telefon, de frică să nu-mi golească conturile bancare – nu că aș fi vreo bogătașă, dar ăia care sunt, e nevoie de ei.
Am trecut de la furie la depresie destul de repede. Am început să mă învinovățesc, convinsă fiind că aș fi putut preveni toate întâmplările dacă în momentul când am vrut să plec de acasă cu prima noastră mașină și am observat că avea pană, aș fi renunțat la plan. Dar nu, nu am renunțat, am luat cheile de la cealaltă mașină și m-am încăpățânat să ajung la târgul ăla, de parcă aveam eu o treabă importantă de făcut acolo și iată că mi-a ieșit de pomină.
