Când am eliminat fiecare destinatar asupra căruia să proiectez vina, am mai rămas eu. Mi-am pus în spate povară, rând pe rând fiecare mișcare din ziua aia, ziua anterioară și toate celelalte zile în care mi s-au mai întâmplat lucruri urâte. În aceste zile de tortură psihică auto-administrată îmi stătea tot timpul în brațe, dormeam înfășurate una după cealaltă și ori de câte ori mă apuca și pe mine plânsul, ca pe tot omul supărat, hopa că mi se așeza fix în poală, alinând, vindecând.
Pe mine Sfântul Andrei nu m-a protejat de ziua lui. Chiar păcat, că mie îmi plăcea tare de el.
Mi-am făcut enorm de multe procese de conștiință atât în seara în care am rămas în beznă pe marginea autostrăzii împreună cu fiica mea de 5 ani, dar mai ales în zilele care au urmat. Mi-am epuizat rapid toate resursele interioare întorcând situația pe toate părțile, încercând să mă gândesc dacă există un vinovat pentru ceea ce mi se întamplă, sau dacă nu doar unul singur, cum se împarte vina și la cine?
Mi-am propus să merg în audiență la CNAIR, ca un simplu cetățean îngrijorat față de alte situații în care aș mai putea avea nevoie de ajutor – eu sau alti cetățeni plătitori de taxe din țara asta. Eram hotărâtă să mă apuc să trâmbițez pe unde mai cunosc și eu lume, sau să instig opinia publică în a ne răscula cu privire la chestiunea asta simplă: pune domne trei becuri și un telefon de urgență pe una dintre cele câteva autostrazi pe care le ai în administrare. Mi-am amintit că am lucrat ani buni într-o companie de proiectare infrastructură și mi-au revenit în minte imagini despre cum stau lucrurile de fapt, așa ca am renunțat la idee.
Am fost furioasă pe semenii mei, neînțelegând cum poți să treci nepăsător pe lângă o asemenea situație și să nu te oprești măcar la o distanță sigură. Măcar să întrebi. Apoi mi-am adus aminte de toate cazurile de atacuri asupra camioanelor din parcările de prin afară și am încercat să îmi imaginez niște oameni speriați, cărora le era de fapt, frică de mine. Poate că doar mimam pericolul și din spatele meu – sau din boscheții de cinci metri de lângă, ar fi ieșit o haită de bărbați care să le facă rău.
Când am eliminat fiecare destinatar asupra căruia să proiectez vina, am mai rămas eu. Mi-am pus în spate povară, rând pe rând fiecare mișcare din ziua aia, ziua anterioară și toate celelalte zile în care mi s-au mai întâmplat lucruri urâte pentru că mă duceam undeva sau veneam de undeva.
M-am gândit că așa sunt eu neînfricată, că pentru mine nu există limite sau frici dacă îmi propun să fac ceva sau să ajung undeva. Și da, poate de cele mai multe ori, exercițiul acesta de a-mi împinge limitele a fost unul pozitiv, dar acum când simțeam că mi-am pus copilul în pericol din vina mea, cu dorința mea de-ai arăta Târgul de Crăciun și luminițe fără de care ar fi trăit bine mersi, neștiind că există.
Mi-am întors toate deciziile pe care le-am luat în ultima perioadă pe toate părțile și mi-am asumat vina pentru toate chestiile care țin sau nu de mine. Le-am luat pe toate asupra mea, m-au consumat pe mine și mi-au consumat resursele, devenind o umbră a unei mame care prefera să stea în pat, plângând de furie și neputință.
Ăsta a fost un episod care a durat câteva zile; zile în care am discutat foarte mult cu Anastasia despre ce s-a întâmplat. Comportamentul ei îmi aducea aminte de poveștile prietenilor care au pisici și spuneau că atunci când îi doare ceva, pisica lor se așează fix pe locul acela. La fel și Anastasia, care fiind tot timpul cu mine acasă nu mai prezintă un interes deosebit pentru mine, își dorește să petreacă timpul și să se joace foarte mult cu tatăl ei. Însă în aceste zile de tortură psihică auto-administrată îmi stătea tot timpul în brațe, dormeam înfășurate una după cealaltă și ori de câte ori mă apuca și pe mine plânsul, ca pe tot omul supărat, hopa că mi se așeza fix în poală, alinând, vindecând.
Ne-am pus întrebări una alteia despre cum ne simțeam atunci pe stradă sau despre cum ne simțim acum, când totul s-a terminat cu bine. Am ajutat-o sa înteleagă cum s-a petrecut totul, cum oamenii aceia buni au oprit mașina aia mare și ne-au dat telefonul să îl sunăm pe tati; cum oamenii sunt de fapt bun, iar tati este eroul nostru.
Dacă în primele zile atunci când se lăsa seara întunericul îi amintea de cele întâmplate, după o vreme părea că totul a revenit la normal și nu am mai deschis subiectul. Am presupus că a trecut peste.
Pentru mine a fost mai greu, dar am izbutit cu ajutorul sprijinului iubitor al soțului meu, cu terapie și bineînțeles…timp. Unele răni nu se pot închide pur și simplu, ci au nevoie de timp să se vindece.
Pe măsură ce timpul curge, amintirea fricii fără margini s-a estompat, mi-am redirecționat focusul pe muncă și pe lucrurile frumoase de care am parte în viața mea. Mi-am lăsat spațiu să revin asupra întâmplării din când în când ca să extrag alte lecții, dacă voi mai avea nevoie, dar în principiu am încercat să fac pace cu mine.
De atunci conduc o singură mașină, cea mai bună din cele pe care le avem, mă asigur că nu mă prinde noaptea pe drum și știu că va mai trece o vreme până când mă voi lansa în noi aventuri, așa cum o făceam odată. Neînfricată. Poate la vară.
