De multe ori nu ma simt in locul potrivit. Nu simt ca sunt acolo unde imi doresc sa traiesc, unde imi este destinat sa fiu. Si e totusi ciudat, pentru ca am o viata frumoasa, o familie pe care o ador si un loc de munca in care ma simt bine.
Constant ma bantuie un gand de evadare din viata prezenta, genul ala de dorinta sa imi adun cateva lucruri esentiale, copilul si sotul, biletul de avion si sa zbor spre destinatii necunoscute in cautarea locului potrivit pentru noi. Cum definesc locul potrivit? Nici eu nu stiu concret. Cu siguranta nu este cel in care sunt acum. Am nevoie de mai mult timp pentru mine, am nevoie de mai mult contact cu natura, am nevoie sa fac mai mult din lucrurile pe care le iubesc sau din cele pe care imi doresc sa incerc.
Practic, in ultima vreme ma gandesc tot mai mult sa plecam undeva, nu stiu unde, intr-un tinut cald, unde este mereu o temperatura prietenoasa, unde sa fim aproape de mare (o apa, in general), sa face orice altceva decat sa ne trezimi dimineata, ne grabim spre masini, unde petrecem minim o ora in traficul bucurestean, ca sa ajungem la job – unde petrecem 8-10 h straduindu-ne sa facem treaba buna; treaba care, oricum la finalul zilei, nu va fi apreciata pentru ca, nu-i asa, se putea mai bine! Simt ca epuizez resurse importante de timp si energie intr-un loc unde de cele mai multe ori ma simt straina. Senzatia nu este necunoscuta; de cand ma stiu am fost diferita. Intotdeauna am vrut ceva ce familia a catalogat drept „nebunie”, intotdeauna am vrut mai mult…nu am vrut sa urmez calea traditionalului, calea pe care „trebuie” sa o urmezi vrei sau nu vrei, ci doar pentru ca asa e normal pentru societate, pentru familie sau prieteni.
Mereu m-am simtit diferita de cei din familia mea, din jurul meu si am avut o putere de intelegere a lucrurilor dincolo de cele prestabilite. Sa spunem ca am avut minte deschisa catre ceea ce nu se vede neaparat, spre ceea ce este in spatele actiunilor noaste de zi cu zi, care m-a impins intotdeauna sa visez la mai mult decat pot avea daca respect regulile si atat. Mi-a fost mai degraba usor sa fiu nonconformista, decat sa ma supun, atat in relatiile apropiate, cat si in cele profesionale. De aici s-au nascut pasiunea pentru scris, dorul de calatorie, nevoia de a ma privi pe mine integrandu-ma in noi culturi, nevoia de a intelege unde ma aflu in raport cu lumea in care traiesc. Destinul m-a ajutat sa imi gasesc sufletul pereche, acel om care isi doreste sa ma urmeze acolo unde imi doresc sa merg si cred ca asta este cea mai frumoasa parte a calatoriei mele prin Univers: ca sunt insotita.
Acum incerc sa imi inteleg nevoia de evadare, incerc din rasputeri sa definesc ceea ce simt, pentru fix in secunda aceasat sunt milioane de ganduri care ma innebunesc, dar totusi simt ca imi lipseste curajul. Daca mai adaugi la aceasta senzatie de neincredere in propriile trairi si faptul ca avem un copil de doi ani pentru care ne asumam intreaga responsabilitate, simt cum mi se toarna o galeata de apa rece pe fata.
