Am avut o copilărie frumoasă și două perechi de bunici foarte diferite una de cealaltă. Pe cei din partea mamei i-am văzut încă de când am deschis ochii prima dată, am crescut printre picioarele lor cu iubire necondiționată și în cuvinte puține, le datorez însuși faptul că trăiesc. Însă bunicii din partea tatălui locuiau undeva la 50 de km de orașul meu natal, pe ei îi vedeam de obicei în perioada sărbătorilor de iarnă și uneori vara, dacă mergeau ai mei să îi ajute la vreo treaba specifică anotimpului.
Cei din urmă erau distanți emoțional față de nepoți, pentru că la sat nu ești programat să îți arăți iubirea prin gesturile obișnuite de tandrețe. Eu cred că în viziunea lor îți iubești copiii și nepoții atunci când le dai să mănânce, le asiguri cele necesare și îi implici în viața de familie punând osul la treabă împreună în treburile gospodărești.
Nu îmi amintesc de vacanțele în care să mă bucur că sunt acolo, erau mai reci cu nepoții, nu aveam prieteni și nu m-am adaptat niciodată la viața lor complet diferită de cea pe care o aveam noi în oraș. Am fost un copil crescut în bloc, unde apa și căldura veneau dacă dădeai drumul la robinet și nu eram în stare să fac nici cele mai nesemnificative munci spre deosebire de verișorii mei, care încă de pe la 3 ani începeau să plimbe păsările de-a lungul pârâului Pesceana. Acest „nu ești în stare” era o replică pe care o auzeam foarte des de la ei, motiv pentru care părinții mei nu s-au îndurat niciodată să mă lase în lipsa lor la țara.
Mai târziu când am devenit adolescentă am început să îi vizitez din proprie inițiativă, chiar dacă nu conștientizam ce anume mă trage spre ei. În puținul timp pe l-am avut la dispoziție de atunci încolo am reușit să îi cunosc altfel decât în vremea când mergeam cu părinții de mână. I-am văzut. I-am văzut râzând, bucurându-se că le deschid poarta și acestea sunt amintirile cele mai de preț care mi-au rămas.
Astăzi bunicul meu din partea tatălui ar fi împlinit 90 de ani. M-am trezit cu gândul la el, deși recunosc că nu o fac prea des, iar asta îmi dă sentimentul de vinovăție că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată. Și nu greșesc. Nici măcar nu știam exact ce vârstă ar fi avut, l-am întrebat pe tata.
Mai trist decât atât este că nu l-am cunoscut foarte bine, deși aveam 21 de ani când a murit. Exact, a trebuit să moară ca să aflu lucruri simple despre el, lucruri pe care nu mi le povestise nimeni până atunci, dar nici nu mi-am dat seama cât de mult îmi doream să le știu.
Mama îmi spune că am moștenit trăsături fizice de la el, mi-ar plăcea tare mult să fie așa.
Mi-l amintesc ca pe un om care zâmbea cu toată fața atunci când mă vedea și mă îmbrățișa cu tot sufletul, chiar dacă în general nu era un bunic declarativ. Deși nu mi-am pus vreodată întrebarea asta în copilărie, acum cred că ne iubea pe toți cei cincisprezece nepoți, indiferent cât de puțin timp am petrecut împreună. Cred că ne iubea fiindcă asta scrie în moștenirea noastră genetică: să ne iubim unii pe ceilalți din simplul fapt că ne aparținem.
Fără gesturi exagerate, fără mângâieri, joacă și povești înainte de somn pot spune acum cu toată inima că a fost un bunic bun și ne-a primit cu bucurie în prag, îi revăd în minte chipul zâmbind și îi aud vocea spunându-mi „fii a tataii de fată” atunci când mă lua în brațe.
Tataie Gheorghe fost un bărbat fără școală, ca majoritatea celor crescuți în anii foarte grei din al doilea război mondial. A lucrat toată viața lui la sonda de petrol și gaze din Drăgășani, nelipsind o singură zi de la muncă. A fost tatăl a șapte copii, a muncit pentru familie și chiar dacă venea acasă o dată pe săptămână, toată lumea se agita să fie casa curată, curtea măturată și oalele pline înainte să ajungă. Muncea mult, chiar fără măsură așa cum se întâmplă și acum în satul dintre dealuri al bunicilor mei, unde lucratul pământului este prioritatea și sursa de hrană a tuturor.
Câtă vreme cât a trăit tataie, familia din partea tatălui era obligată să rămână împreună indiferent de tensiunile dintre cei șase copii ai lui (unul din cei șapte a decedat când era mic); o dată pe an cel puțin ne întâlneam toți la țară și stăteam la masa mică din camera cu plită, povestind verzi și uscate. Indiferent ce priorități avea fiecare la el acasă, de Crăciun eram cu toții la aceeași masă, în capătul căreia stătea mereu tataie, cu nevasta lui mestecând în tuciurile cu mâncare de pe foc. Dacă nu ajungeai în prima zi, a doua, a treia, până la Revelion tot îți făceai drum fiindcă știai că te așteaptă cu masa pusă. Din anul 2011, cel în care tataie a murit, nu ne-am mai petrecut niciun Crăciun împreună; frații tatălui s-au certat între ei, nepoții au crescut și s-au căsătorit la rândul lor, dar nu ne-am mai întâlnit nici măcar la evenimentele importante din viața noastră.
În ziua în care urma să îi facem slujba de înmormântare mi-o amintesc pe mamaie bocindu-l, ea fiind una dintre ultimele bocitoare în viața de la sat. Imaginea este cutremurător de dureroasă: era foarte bolnavă, se recupera după o operație în zona abdominală, dar și după luni de îngrijiri zi și noapte cu tataie în faza terminală de cancer.
O văd și acum mergând mai mult târându-se, cu mâna stânga se ținea de pântece, iar cu cealaltă de gard; mergea spre grajdul din capătul uliței cântându-și viața petrecută alături de tataie cu o jale ce te sfâșia pe dinăuntru. Sătenii au auzit-o până dincolo de răul care desparte satul în două și au știut atunci că „nea Gheorghe a murit”.
Încă o aud chemându-l acasă cu ranița în spate, cum venea mereu de la sonda petrolieră,
O aud întrebându-l cine va mai mătura de acum curtea de frunze?
Aflu printre sughițuri și lacrimi că el curăța întotdeauna pomii de omizi,
Că el tundea vița de vie și avea grijă să rodească pentru toamnă,
Că el o ajuta cu animalele și păsările din bătătură,
O aud rugându-l cu cerul și cu pământul să nu o lase singură pe lume.
Oricâți copii ai avea, când îți pierzi omul, rămâi orfan de suflet.
Îmi pare rău că nu am știut să mă uit la tataie așa cum o fac acum: cu răbdare și curiozitate. Cu dorința de a afla mai multe despre cum vedea el lumea, cu recunoștință fiindcă datorită lui am venit și eu pe lumea asta.
Singurele imagini imortalizate pe hârtie împreună, inimă lângă inimă, le avem din perioada când era deja foarte bolnav, chipul i se transformase în cel al unui bolnav de cancer în metastază, cu câteva luni înainte să se stingă. Imagini pe care uneori le privesc cu durere și bucurie în același timp, fiindcă era suficient de lucid încât să mă recunoască, să plece de aici cu gândul ce astăzi mă alină: că mi-a păsat.
Culmea sau nu, pe măsură ce trece timpul și număr tot mai mulți ani de la ultima noastră întâlnire, pe atât aminitirile cu el sunt tot mai vii, mai clare, mai prețioase.
Sună clișeic și probabil că este, dar vă rog: prețuiți-vă bunicii atunci când îi aveți alături, creați-vă amintiri care să vă fie hrană sufletului atunci când casa batrânească va fi doar un loc în care veți merge în vise.
