Mă numesc Daniela și, după foarte mulți ani, mă văd și eu cu adevărat atunci când mă privesc în oglindă.
Am fost multe lucruri până mai ieri. Soție, când nu știam prea bine ce e iubirea, o mamă tânără ce ținea captiv un copil interior rănit și speriat, o femeie înțeleaptă în postări și pierdută în viață, încrezătoare în ce scriam și frântă în ce trăiam de fapt. Am fost blândă cu toți ceilalți, dar nu și cu mine. Dar acum că nu mai sunt toate astea, acum că sunt doar eu, mă iubesc și mă prețuiesc nespus.
Sunt mama Anastasiei, partenera bărbatului din viața noastră, fiica mamei mele și prietena celor care nu fug de adevărul crud, dar mai presus de toate sunt a mea. Am fost căsătorită, am fost înșelată, trădată, abandonată, am divorțat, am fost în întuneric, rănită, stinsă și fără direcție, dar cumva am învățat să-mi aprind singură lumina. Nimic nu mă mai poate dărâma acum, strălucesc și tare bine mi-e. După lungi ani de justificări, compromisuri, iertări premature și vise zdrobite m-am întors către mine. Și mi-a plăcut ce-am găsit: o femeie întreagă, curajoasă, puternică și luptătoare. Sincer? Nu mi-a trecut prin minte să nu mă ridic de fiecare dată cu ceva mai mult în mine. Mai mult curaj, mai mult discernământ, mai multă detașare și blândețe.
Trăiesc cu ADHD și chiar dacă uneori uit lucruri banale, cum ar fi unde mi-am pus cheile, portofelul sau mașina în parcare la Ikea, nu uit niciodată cum m-am simțit când m-a durut sau m-a bucurat ceva. De multe ori lumea în care trăim e prea dură pentru mine, prea zgomotoasă, prea fragmentată și mi-e greu să funcționez normal. E greu ca dracu să te forțezi să fii normal când nu ești normal. Dar tot ADHD-ul ăsta m-a învățat să trăiesc mișto, să simt lucrurile intens, să văd detalii pe care alții le scapă, să trăiesc clipa la maxim, să fiu directă, brutal de sinceră și asumată. Nu mă mai obosesc să conving pe nimeni de nimic, nu-mi place să vând, să insist, să intru cu bocancii. Acum desigur, există excepții, depinde care este miza.
Dacă ai continuat să citești până aici trebuie să știi că nu scriu ca să fiu aprobată sau admirată, ci scriu fiindcă altfel n-aș putea trăi. Eu chiar trăiesc totul până-n măduvă și-apoi așez în pagină. Scrisul nu e un hobby pentru mine, din păcate nu mă țin de el cu disciplina unui pasionat, nu e nici terapie, nici măcar talent. E mai degrabă parte vitală ca inima sau pielea; îmi dă viață, energie, mă protejează de exterior, mă împrăștie, mă adună și mă vindecă. Am fraze lungi fiindcă gândurile mele sunt întortocheate. Propozițiile mele rareori știu când să se oprească, dar știu perfect când să doară. Eu cred că sunt o povestitoare bună, dar sunt o scriitoare și mai bună.
Nu am nevoie validare și nici nu vreau să fiu model pentru cineva. Nu-mi mai doresc să fiu un exemplu, vreau doar să fiu reală pentru cine mă vede, să rămân conectată cu mine și să nu mă mai trădez niciodată pentru binele altora.
ADHD-ul, depresiile, anxietatea, singurătatea absolută în mijlocul unei mulțimi de oameni care mă iubesc, nopți albe cu ochii în tavan și zile gri în care mi-am făcut treaba ca un roboțel nu mă definesc. Sunt capabilă să simt multă durere, dar mă definesc mai degrabă prin felul în care am rămas vie, prin felul în care iubesc acum. pe mine in primul rând.
Nu-mi place să dramatizez (hai bine, poate un pic), dar nu mă feresc să spun lucrurilor pe nume, nu mă deranjează să fiu vulnerabilă, și n-o fac ca să fiu salvată, ci pentru că așa sunt eu, reală și transparentă. La mine acasă nu se pupă-n fund viața, ci se spune cum e.
Eu nu livrez „content”, nu dau sfaturi, nu vând iluzia perfecțiunii pe ecran, dar dacă voi lăsa urme, pauze de sine, emoții, întrebări…atunci mi-am făcut treaba. Cei care știu să mă citească, mă vor cunoaște cu adevărat.
Sunt Daniela. Femeie. Mamă. Iubită. Om. Și nu-mi mai e frică să fiu toate astea deodată. Imperfectă, dar suficientă.
