Mi-a deschis ușa încet, s-a strecurat printre bibliotecă și scaunul meu de birou, mi-a pus tava improvizată pe masă și a ieșit pe vârful picioarelor ca să nu mă deranjeze din scris.
Pe tavă sunt fructe proaspăt culese din grădină, acolo unde mamaie petrece mult mai mult timp decât mine. Piersicile nu sunt coapte mult, dar ea știe că mie îmi plac cât încă sunt acrișoare și au puful aspru. De fapt, în general îmi plac fructele acre, cât mai verzi, încă necoapte.
Asta îmi aduce aminte de o tanti din piața de la Crângași. Aș fi vrut să pipăi prunele să simt dacă sunt tari sau moi, să cântăresc în mintea mea cam ce gust ar putea avea, dar m-am abținut din principiu, că dacă toată lumea ar pipăi toate produsele, ce-ar mai fi?!
– Sunt dulci prunele astea? O întreb vădit interesată să cumpăr.
– Sunt duuuulci doamnăăăă, răspunde băbuța convingătoare,
lungind cuvintele ca și când n-am mai simțit în viața mea așa dulceață pe buze, rupând o pungă din sulul de pe tarabă.
– Ah, păi mie îmi plac să fie acre, acre bine de tot, zic, nu mănânc fructe dulci că am și prediabet. Nu am voie, nici nu-mi plac.
– Da’ sunt aaaaaacre doamnăăăă, ți se face gura apă, ia-ncercaț una să vedeț, acre ca lămâia sunt.
Așa e cu comerțul, dacă pică, pică.
Acum revenind la mamaia mea, eu asta numesc iubire. Grijă. Atenție. Iubire în stare pură și nealterată.
Gesturile astea mici îmi umplu craniul cu un soi de lichid călduț ce-mi dă o senzație ca atunci când ți-e frig iarna și pune cineva o plapumă caldă pe tine. Mă înmoi, mi se înmoaie inima și mă simt…protejată de iubirea ei. Are sens?
Gesturile mici mi s-au părut întotdeauna mult mai valoroase decât orice cadou scump sau demonstrații de afecțiune grandioase. În orice relație, orice interacțiune când m-am simțit văzută, înțeleasă și apreciată pentru cine sunt cu adevărat, adevăruri subtile pe care uneori nici măcar nu sunt conștientă că le dezvălui.
Mamaie este singurul meu reper de iubire necondiționată și protecție din copilărie și până azi, om mare. În afară de ea mai era tataie, care azi mă protejează dintre îngeri. Pentru mine bunicii sunt fundația pe care m-am construit. Nu-i vorba că mi-au dat fructe, lucruri, bani sau orice lumesc necesar, ci comori sufletești, pe care le port cu mine și mă definesc azi.
M-a uimit mereu capacitatea lor de a ne iubi pe toți fără așteptări și în ciuda a tot ce am făcut greșit, de a ne proteja fără să ne sufoce și de a ne da din puținul lor fără să ceară nimic la schimb.
Eu așa definesc iubirea lor pură, fără condiții, care mi-a fost refugiu în toate perioadele grele și lumină în cele frumoase.
Și-mi pare teribil de rău când mă gândesc că sunt o groază de oameni care nu au privilegiul de a fi crescuți în atât de multă iubire și afecțiune, dar eu mă simt profund recunoscătoare pentru fiecare moment pe care l-am petrecut cu ei, cu mamaie și cu tataie.
