E târziu, stăm în pat și mă uit la tine, copil curajos; ești atât de mică și totuși mă impresionezi cu puterea și energia ta, chiar și așa bolnavioară cum ești. De multe zile tusea, febra și durerile nu te lasă să te bucuri de copilărie și nici nu vor să se lase duse cu niciun chip. În ciuda stărilor rele tu râzi, te joci, îmi faci inima să crească atunci când te bucuri de orice mărunțiș, care ție ti se pare atât de amuzant. 

Sunt câteva zile deja de când o răceala mai grozavă ne-a izolat în casă, lăsându-ne să luptăm cu frisoane și dureri în piept de la atâta tușit. Eu m-am plâns într-una, mai rău decât tine, iar tu nu ai decât trei ani. 

Ai fost întotdeauna o lecție pentru mine; în cele mai cumplite momente de boală, tu ești mereu veselă și cu chef de joacă. Eu sunt un copil mare, care nu vrea altceva decât să zacă, să doarmă și iar să zacă. Mi-ar plăcea să nu mai analizez atât de mult durerea de pe ici, de pe colo și să mă bucur mai mult de orice moment, așa ca tine, fie el ca ăsta, în care nu fac altceva decât să trag de nas. Mi-ar plăcea să mai am inocența ta, dorința ta nealterată de viața, de jucat, de cântat, de trăit secundă cu secundă într-un basm nesfârșit. 

De fiecare dată noi două ne îmbolnăvim la pachet, e un soi de chestie a noastră ca fiecare răceala a mea sau a ta să fie…”a noastră”. Uneori, unii prieteni de-ai mei care nu au copii, îmi plâng de milă când mă văd „virusată” și cu nas de Rudolf, zicând că li se pare copleșitor numai să se gândească la mine cum nu mă pot duce acasă după o zi lungă și grea la birou, să mă bag direct sub plapumă, să beau un ceai cald și să dorm neîntoarsă până a doua zi, întrucât trebuie să am grijă de tine, să petrecem timp împreună, să îmi adun toată energia pe care (nu) o mai am și să fiu acolo, prezentă pentru tine. De fapt, ceea ce nu știu ei este că energia mea ești tu. Forța mea vine fix de la tine. Tu ești apă, căldură, lumină, hrană sufletului meu. 

La fel ca în zilele acelea, nu puține, când vin să te iau de la grădiniță epuizată fizic și psihic de la serviciu, iar cel mai minunat lucru pe care îl pot trai este momentul când poarta se deschide și tu mă vezi de departe; ochii aceia gri-verzui, mari și nerăbdători mă țintesc cu agilitatea unui șoim și îmi alergi în brațe strigându-mă pe numele meu preferat: „Mami! Mami”. Atunci mă așez în genunchi, ca un nebun însetat ce rătăcește de luni întregi prin deșert și află într-o zi un râu pe undeva; asemenea lui, eu beau însetată din tine, izvorul meu de inocență, fericire, lumină, culoare, bunătate, energie. Ești incredibilă! Și este nemaipomenit cum este de ajuns să mă cuprinzi cu brațele de gât și mi-ai trimis undeva în depărtare toate grijile și problemele care în definitiv, nu sunt ale mele, dar mă încăpățânez să le fac ale mele și chiar ale noastre, uneori. 

De la tine, soarele meu cu ochii gri, îmi iau curajul ăsta nebun să înfrunt orice ar putea să vină în calea noastră. O secundă nu mi-ar fi teamă să te îmbrac în miez de noapte și să te port pe brațe pe holurile aglomerate ale spitalelor, dacă aș simți că este momentul. Sunt pregătită să fac orice este necesar pe pământul acesta ca să-ți fie bine. Nu mă mai tem de triajul interminabil, de încăperi insalubre numite saloane, de medici obosiți și depășiți de situație, de paturi vechi și incomode, de nopți albe și înlăcrimate. 

Pentru tine aș sta trează oricâte ore este nevoie, să te veghez când dormi și să mă asigur că nu îți este prea cald, sau prea frig, că respirația ta este normală, că maimuțica ta preferată este lângă tine în cazul în care te vei trezi și vei întreba de ea, că sticluța de apa „cu fetiță” este mereu plină și la îndemâna ta, dacă îți va fi sete. 

Oare tu poți să vezi ce văd și eu când mă uit la tine? Ești un miracol divin. Repari tot ce-i stricat în mine și mă reîntregești, bucățică cu bucățică. Știu, știu că eu și tatăl tău avem obișnuința să spunem că noi ți-am dat tot ce am avut mai bun și mai frumos. În realitate, este invers. Tu oricum ne vezi cei mai frumoși oameni din lume, deși acum serios vorbind, nu prea suntem rupți din soare; dar tu, tu ne faci să fim mai buni în fiecare zi, ca să simțim cumva că merităm onoarea de a-ți fi părinți. 

Copilul meu încă prea mic, dar marea descoperire a vieții mele, nu îmi vor ajunge niciodată cuvintele să îți dezvălui în câte feluri distincte, dar toate grozave mă faci să mă simt pentru că sunt mama ta. Că am marea șansă de a te vedea făcând atâtea lucruri extraordinare din primul rând în fața scenei, că mă bucur la nebunie de spectacol și totuși, eu trăiesc cu nemiloasa senzație că parcă nu îți dau nimic la schimb. 

Tu îmi faci inima să bată cu putere pentru tine, ochii mi se umezesc instantaneu când faci o descoperire singură și radiezi de încântare, când mă mângâi pe cap seara înainte de culcare, când îți rostești cu claritate numele tău lung, sau când mi-l rostești pe-al meu „Mami tu ești Danela și pumoasă”. Poftim! Ești minunată!

Să fiu mama ta este calitatea mea cea mai bună.

Și am știut-o cu mult înainte să îți sărut ochișorii pentru pentru prima dată, în sala de nașteri. M-am pregătit dintotdeauna să te primesc în viața mea și am așteptat cu seninătate să mă înveți cum să transform în interiorul meu slăbiciunea în forță, nesiguranța în curaj, oboseala în rezistența, durerea în fericire și nevoia în fapte. 

Să fiu mama ta este ca o călătorie în jurul lumii.

Orice pas facem împreună este un necunoscut, care mă fascinează și mă înspăimântă în egală măsură. Fiecare zi cu tine este diferită, tu ai atâtea valențe, te transformi de la zi la zi în atâtea moduri pe care abia reușesc să le cuprind uneori. Dar îți promit că mă străduiesc; chiar mă străduiesc să îți înțeleg limbajul, stările de spirit, dorințele tale, emoțiile și nevoile tale. Nu este întotdeauna ușor să știi, dar îmi place la nebunie că suntem actorii principali în același incredibil film, pe care nu l-am mai jucat niciodată până acum. 

E târziu. Înainte să adormi cu îngerașii, la fel ca întotdeauna, te-am sărutat pe frunte, te-am mângâiat, te-am adulmecat și te-am rugat să mă ajuți și mâine să fiu cea mai bună pentru tine.