Îmi este foarte clar că uneori lucrurile se schimbă într-un fel în care nu am deschiderea, maturitatea sau capacitatea să anticipez. Uneori a fost de bine, alteori nu, dar până la urmă m-am împins de la spate să îmbrățișez schimbarea sub toate formele ei.
Fie că mi-am dorit-o, fie că m-a luat prin surprindere, schimbarea a venit la pachet cu sentimente noi cărora a trebuit să le fac față: incertitudine, nesiguranță, nerăbdare, curiozitate, bucurie; oricum ar fi fost, mi-a adus lecții noi din care trag speranța că am învățat cât mai mult.
Există schimbări aparent neimportante, precum o familie care adoptă o pisică, deși anterior erau total împotriva acestei idei. Cine naiba și-ar fi imaginat că voi începe anul 2022 ținând pe piept un motan care mă umple de blană albă, dar și de iubire? Cine și-ar fi imaginat că voi avea vreodată poze în telefon cu mine la 5 dimineața stând cu pisica-n brațe și povestind cum ne-am distrat fiecare de revelion? Eu cu siguranță nu. Nu mi-au plăcut niciodată pisicile, nu le făceam rău, dar nici măcar nu priveam înspre ele, nu eram în stare să îmi amintesc dacă exemplarul pe care tocmai îl văzusem era alb, vărgat sau de o rasă anume. Ba de multe ori aveam senzația că mă deranjează când se holbau direct la mine sau se frecau de picioarele mele și îmi rugam prietenii cu pisici să mă priveze de prezența lor pe durata vizitei la ei acasă. Nu am hrănit niciodată o pisică și sunt destul de sigură că nu am mângâiat vreuna până la Olaf din dotare.
Când Anastasia a început să ne roage tot mai des să adoptăm una pentru noi, mi se părea ceva imposibil (să las de la mine). Deși în general primește aproape tot ce ne cere pentru că este destul de rezonabilă, treaba asta cu pisica nu era subiect de discuție. Nu prea ne-a ajutat nici mediul în care trăim să rămânem fermi pe poziție, fiindcă toți vecinii și aproape toți prietenii ei au cel puțin una, două; în aproape toate cărțile preferate la lectura de seară exista cel puțin o pisică în poveste, dar treceam rapid peste amănunte.
Apoi, pe vară, am găsit la țară un pui de pisicuță rănit de un câine din ogradă și după lungi explicații, șuvoaie de lacrimi până noaptea tâziu și multe rugăminți, am reușit să ne întoarcem acasă fără animal de companie.
Într-o zi înainte de Crăciun a apărut la ușa noastră Olaf (denumit și Albuță, Tom, Kathy-pisoi și mai erau câteva), i-am deschis ușa și pur și simplu a devenit rapid membru cu drepturi depline în familie. Deși toată lumea îl place, mie mi-a revenit rolul de îngrijitor și dacă la început o făceam că na, e normal să hrănești o ființă vie, ușor-ușor am început să o fac de drag și chiar să îmi aduc aminte fără să mă miaune. A început să îmi pese. Am început să îl observ, să mă uit cu drag la el și să simt nevoia să îi dau înapoi iubirea pe care cred că ne-o poartă.
Am bănuiala că pisoiul ăsta a venit la ușa noastră cu un motiv, altul decât că afară era ger și avea nevoie de un adăpost. Copilul este cel mai fericit că are un prieten, se joacă tot timpul împreună, dorm împreună și deși uneori e chinuit de prea mult entuziasm, pisoiul nu protestează; tatăl copilului nu se simte deranjat de prezența animalului, mamaia bătrână îl adoră, iar eu …ei bine, eu uneori mă uit la el și am senzația că a venit în casa mea într-o perioadă când toate se întorceau cu fundu-n sus ca să îmi arăte că dacă voi reuși să fiu mai bună și mai tolerantă cu oameni, lucruri, fapte și chiar pisici, s-ar putea să fiu surprinsă de ce o să simt, de ce o se întâmple diferit în viața mea.
Lecția mea pe final de an a fost pe cât de simplă, pe atât de complicată: dincolo de responsabilități, de fricile față de viitor, de ceilalți oamenii sau animalele din jurul meu, față de care ar trebui să fiu mai bună și mai tolerantă în fiecare zi, și eu sunt importantă. Trbuie să slăbesc oleacă hățurile în relația cu mine, să îmi dau voie să încerc, să îmi dau voie să simt. Să îmi arăt bunătate și toleranță mie, înainte de toate. Dar cum să fac asta?
Am citit în toate cărțile de dezvoltare personală, am auzi în toate discursurile motivaționale pe ici pe colo, dar nu am fost capabilă să înțeleg cum se reflectă cu exactitate în viața mea. Nu am stăpânit prea bine conceptul de indulgență față de propriile greșeli, deși pot înțeleg și să iert pe oricine din jurul meu, mai puțin pe mine.
Cu toate că e în regulă să fii autocritic, să îți analizezi cu obiectivitate acțiunile, de multe ori am simțit până în adâncuri cât e de greșit și contraproductiv să te autoflagelezi pentru tot ce merge prost în viața ta. Vinovăția pe care o simțeam pentru fiecare rahat în care am intrat vreau-nu vreau m-a zăpăcit în anul care tocmai s-a încheiat, am luat decizii impulsive, sau din contră, nu am avut curaj să fac alegeri când a fost cazul, iar consecințele fiecărei variante au adus cu ele mai multă vinovăție. Un cerc vicios și dureros. Doar că schimbările alea importante și cu adevărat bune au venit abia din momentul în care am reușit să mă privesc și pe mine cu compasiune și să trec dincolo de obiceiul meu mult exersat de-a mă pune la colț.
Așa am început eu acest an nou: cu gândul la schimbările din anul precedent, pe care să fiu sinceră încă le discern, cu entuziasm față de proiectele profesionale pe care urmează să le dezvolt în perioada următoare, cu mai multă îngăduință față de mine și nu în ultimul rând, cu mulțumirea și convingerea că nu mi-a rămas nimic din ce aș fi putut face și nu am făcut. Ah da, și cu un pisoi mega drăgălaș la piept, care s-a alintat și a tors în capul meu până m-am enervat că nu mă lua somnul de la sunetele lui și l-am azvârlit din pat.