Viața mi se pare mult prea nedreapta. Si am simțit de multe ori lucrul acesta, l-am simtit pana in adâncurile sufletului meu atât in ceea ce ma privește, cât și pe alți oameni din viața mea.
Zilele trecute a decedat soțul unei prietene de-ale mamei mele, in urma unei banale căzături la ieșirea din cabina de duș. Pentru mine, la fel ca pentru toată lumea, vestea a picat ca un pumn in stomac.
Fiindcă Ea reprezinta mult mai mult decât prietena mamei mele; ea a fost prietena, confidenta, familia mea.
Mult timp am locuit împreuna pe perioada cât am studiat in Madrid și a fost un fel de substitut al mamei atunci cand aceasta lucra foarte mult ca sa ne putem întreține. Petreceam tot timpul liber împreuna, turuiam cât era ziua de lunga ca doua adolescente; mi-a pregătit hainele pentru școala, micul dejun și cine târzii in bucătăria micuță, mi-a vopsit parul, mi-a făcut pedichiura și m-a răsfățat ca pe copilul ei cel mai mic. A împărțit totul cu noi, bune și rele, timpul ei, banii, energia buna și poveștile de-o viața. Ne-am susținut una pe cealaltă, ne-am șters lacrimile și ne-am amuzat apoi de întâmplările penibile peste care am trecut. Că, pana la urma, oricât ar părea de greu, treci peste toate într-un fel sau altul.
Vreau sa va imaginati ca femeia asta e un înger; cu chipul ei vesel și blând, olteanca autentica, țărăncuță prin definiție, mereu are o treaba de făcut, dar si o vorba buna pentru oricine și o energie incredibila, chiar dacă viața a lovit-o din toate părțile. Și este un bun in esența. Un om care merita multă, multă fericire.
Ei bine, a avut șansa sa își refacă viața, pe care o considera ireparabilă, abia după vârsta de 50 de ani. După multe trăiri și experiente care mai de ras, care mai de plâns intr-o țara straina, departe de tot ce cunoștea, departe de familie si de rădăcini, a decis sa revină in România și a luat-o de la capăt pentru a nu știu cata oară. Aceeași Mărie cu alta pălărie.
Reintoarsa in satul natal l-a întâlnit pe El. Un alt om bun fără noroc, un om blând și cu o calmitate ieșită din comun. El era un om frumos,atât pe dinăuntru cât și pe dinafara, cu un simt al umorului bine dezvoltat și o mare nevoie de apartenența, neîmpărtășită pana la acel moment. Pana a întâlnit-o pe ea.
Deși au copilărit in același sat cu peste 40 de ani in urma, drumurile lor nu s-au intersectat niciodată. Niciodată pana in acel moment nu au știut măcar unul de existenta celuilalt.
S-au căsătorit civil si religios câțiva ani mai târziu, și-au dat mâna sincer și fără secrete, pentru a se sprijini unul pe celălalt și pentru a traversa umăr la umăr drumurile șerpuite ale vieții. Păreau bătrâni dacă priveai superficial la exterior parul cărunt deja: in realitate, împreuna erau mai tineri decât mine, decât tine și mulți din jurul nostru.
Veseli de la prima ora a dimineții, super energici și muncitori, cu planuri mari: sa își construiască o pivnița, sa își facă singuri țuica, sa își amenajeze in șopron o canapea pe care ea poate sa facă tratamente și injecții bătrânilor bolnavi din sat. Doi oameni pentru care viața abia începuse cu adevărat.
Doi oameni de peste 60 de ani care și-au găsit fericirea, jumătatea mai buna și, in sfârșit, sensul in viața.
Pana intr-o zi de vineri când el s-a dus. Singur, in dureri inumane, pe un pat de spital in Alexandria. Un spital in care vreme de o săptămâna nimeni nu s-a sinchisit sa ii administreze un tratament potrivit pentru a preveni infecția și necesar unui diabetic hipertensiv care a suferit o leziune vizibila, o umflatura a întregului picior in urma unei căzături.
Prioritatea sistemului medical românesc sunt pacienții confirmați cu covid și înțeleg asta; ceea ce nu pot înțelege este cum un bărbat de 60 de ani, intr-o forma fizica excepțională, hipertensiv și diabetic cei drept, moare de la o căzătura la duș. Moare fiindcă probabil un hematom cauzat de traumatismul aparent minor in urma căzăturii nu este suficient de grav ca sa merite atenția cel puțin a unui asistent.
Un om moare in anul 2020 pe holul unui spital dupa ce a căzut in baie. Un sot, un tata, un bunic, un prieten al cuiva moare in 2020 într-un spital de urgenta, in timp de sângerează pe gura, cu membrele tumefiate, pe holuri. Nu este o prioritate. Viața lui nu este o prioritate.
Am repetat asta la infinit in capul meu pe drumul de întoarcere spre casa. Am venit acasă la soțul meu, la copilul meu, la serviciu și responsabilități care acum par atat de nesemnificative. Pe ea am lasat-o in poarta plângând, îmbrăcată in negru, întorcându-se la multe lumânări aprinse și o casa mult prea goală de acum.
Când își amintește cum era viața ei ultima data îți spune ca se înserase, pregătea sa așeze masa și el intrase la dus, sa fie curat pana era cina gata.
Viața este foarte nedreapta, in special cu unele persoane. Cel mai puternic sentiment care ma domina efectiv in aceste clipe este un dispret profund fata de un sistem medical cangrenos, distrus de corupție și infectat de inumanitate. Nepăsarea, neglijența si neputința celor care ar trebui sa le oferim mâna pentru vindecare au mai bifat un număr pe un certificat de deces. Un suflet este îngropat sub pământ, iar altul îl plânge pe deasupra.
