Pentru mine scrisul este mai mult decat o simpla insiruire de cuvinte cu sau fara sens. Poate ca in copilarie pierdeam mai mult timp intr-o intrare in jurnal, in incercarea de a gasi cuvinte alese, impachetate in idei potrivite, care sa nu se repete intr-un paragraf. Forma textului era destul de importanta si atunci, ca si acum, dar continutul era usor cosmetizat. Trebuia sa arate bine din doua considerente importante, diferite dar cu legatura intre ele. Pe vremea aceea, jurnalul meu nu era atat de personal, pe undeva stiam acest lucru chiar daca am primit confirmarea ceva mai tarziu. Asa ca imi alegeam cuvintele. Dar chiar si asa, cel mai important aspect a fost faptul ca nu eram complet sincera cu mine. Complet asumata. Asa cum sunt astazi.
Cuvintele isi vor gasi intotdeauna drumul catre mine. Iar eu imi vor gasi intotdeauna calea printre cuvinte.
Astazi, intre mine si foaia pe care scriu nu mai exista bariere sau frici. Nu imi mai este teama sa las cuvintele sa curga pentru ca stiu ca in spatele actului de a scrie este o nevoie a mea teribila de a ma privi in oglinda. Atunci cand scriu, eu ma privesc in oglinda. Ma vad exact asa cum sunt si, ceea ce este minunat, pot sa recitesc la o distanta anume si sa revad cu ochii mintii ceea ce m-a framantat la acel moment. Pot sa imi urmaresc evolutia, pot sa indrept lucrurile atat fata de mine, cat si fata de ceilalti. Cuvintele imi arata tot ceea ce fac bine sau gresit, dar cu toate acestea, cuvintele nu ma judeca. Cuvintele ma orienteaza spre directia potrivita. Pe mine, asemenea timpului care trece si cicatrizeaza rani, cuvintele ma ajuta sa vindec ceea ce inca ma doare.
Scrisul este cea mai pura forma de terapie pe care am testat-o pana acum. Daca scriu si pot sa-mi sorb cafeaua cu lapte, tare si aromata, dintr-un pahar transparent si forma cilindrica, atunci chiar ar fi binecuvantare. Cafeaua si scrisul sunt perfectiunea pura. Scrisul este cel mai sincer prieten al meu, desi l-as considera mai degraba un fel de extensie a mea, fiindca dintotdeauna am spus ca eu sunt cea mai sincera prietena a mea. Nu ma pot considera cea mai buna, insa. Am luat atatea decizii gresite si nesabuite pana acum, convinsa ca fac ceea ce este mai bine si totusi, s-au dovedit a fi ingrozitoare. Deci nu pot fi cea mai buna prietena a mea, dar macar sunt cea mai sincera, tocmai fiindca recunosc si imi asum asta.
In ziua cand am inteles cat de complex este efectul scrisului asupra mea s-a facut lumina. S-au ridicat bariere, s-au deschis lacate, s-au indepartat norii si cerul este senin de atunci. Am inteles destul de tarziu ca nu am nevoie de aprobarea nimanui pentru a ma simti in siguranta si confort cu mine insami atunci cand eliberez gandurile din colivia de pe umeri si le ordonez in fraze. Si cumva, acel declic s-a produs. Nebunia aceea de a dori sa impartasesc lumii intregi toate acestea si multe altele care imi strabat mintea.
Rotitele din capul meu sunt permanent in miscare. Nu ma pot odihni niciodata pe deplin. Tot timpul ma gandesc la ceva, analizez ceva sau pe cineva; imi fac o strategie pentru ca un plan sa functioneze; caut variante ale unui scenariu pe care urmeaza sa il regizez. Sunt intr-o continua descoperire a sensului meu in lumea asta imensa. Descopar zi de zi motive pentru care trebuie sa fiu multumita cu locul in care ma aflu, sau incerc sa imbunatatesc prestatia mea pe scena marelui Univers. Toate ideile care mi se invart constant prin cap trebuie sa fie puse pe hartie pentru ca ceva din toate astea sa aiba noima. Altfel sunt pierduta.
Intre mine si scrisul meu este o legatura reala, extrem de sincera, intima si egoista. Egoista fiindca este singurul lucru pe care nu mi-am dorit sa il impart. Singura activitate care mi se adreseaza exclusiv mie. Singurele momente in care am incetat sa fiu fiica lor/sotia lui/mama ei/prietena lor. Daca intr-o buna zi, intre noi va exista un public cititor, ma tem ca legatura noastra sa devina mai putin sincera, constransi fiind de ceea ce este corect politic. Asemenea unor indragostiti care isi dau in vileag idila romantica, intimitatea pierde teren in fata expunerii publice. Legatura se transforma dupa ce te dezgolesti in fata altora. Dar totusi ma atrage inexplicabil de tare dorinta de a sta de vorba cu cineva despre ceea ce eu cred ca as putea fi de folos, daca as putea impartasi. Pe undeva, in mine a inflorit de ceva vreme speranta ca o parte din experientele mele sunt atat de asemanatoare cu altele prin care trece si altcineva, dar la fel ca intr-un maraton in care ai iesit triumfator pe locul intai, inveti regulile jocului si ai putea fi de ajutor daca ai da cateva indicatii despre cursa.
Alaturi de nazuinta ca ceva din tot ce am dobandit pe parcursul existentei mele ar putea fi de folos cuiva in nevoia de a se identifica, de a se regasi, de a rezona in anumite opinii, sau din contra, de a combate anumite idei pe care eu le-am conturat, exista indicii ca acest demers ar putea functiona, daca as indrazni.
De-a lungul ultimilor ani am fost incurajata sa vorbesc public, iar cu fiecare ocazie in care am facut-o, am avut sentimentul combinat de trac si panica inainte de a vorbi, confort cu exprimarea libera si satisfactie deplina, dupa ce am terminat de vorbit. In interiorul meu a mocnit in tot acest timp nevoia de a-mi crea proprii spectatori, de a uni grupuri de oameni diferiti, dar asemanatori din anumite privinte si sa ne intalnim in idei comune. Ador dezbaterile complicate, argumentele de neinteles si mai presus de orice, mi-am definit principalul scop al scrisului meu pentru alti ochi cititori decat ai mei: acela de a determina pe cineva sa isi puna o anumita intrebare. Nu conteaza ce te intrebi, atata vreme cat ceva din ce am spus eu ar putea sa te faca sa te intrebi orice. De acolo, nu mai depinde de mine. Cum nu au depins de mine multe alte chestiuni care au legatura direct cu mine. Ca de exemplu, am fugit atat de hotarata si iute din calea cuvintelor; m-am inversunat pe felul in care scrisul imi domina emotiile, scotand la iveala greselile pe care le fac, punand in evidenta toata slabiciunea mea si am preferat sa nu recunosc ca odata acceptate, toate slabiciunile mele se vor transforma in calitati. Toate greselile pe care mi le voi asuma, imi vor fi de acum lectii invatate.
