Un sentiment strașnic de frumos ca acela când cineva citește un text de-ale tale și după ce ajunge la final, dar înainte să vadă cine l-a scris, este sigur în proporție de 99% sigur că am fost eu autoarea. Este pur și simplu un sentiment indescriptibil, mai ales pentru cineva atât de la început de drum. Practic, te îmbeți cu fericire.
Pe un grup de bussines de pe Facebook s-a pus la cale un concurs pentru cei interesați de o carieră în copywriting și vor să profite de oportunitatea de a face acest curs la Picasso Copywriting cu Paul Melinte, sau pentru cei care poate vor să învețe cum să își promoveze afacerea mai bine, scriind texte care vând. Bineînțeles că stând geană pe grup, am aflat de concurs încă de când a bătut gong-ul de începere, dar sindromul impostorului, boală gravă de care sufăr de ani de zile, mi-a zis de la prima citire să stau ușor că nu e de mine. Adică nu e ca și când aș avea cum să concurez cu o mulțime de oameni care scriu texte bune dintotdeauna. Plus că marele premiu este foarte mare și sunt sigură că juriul va taxa tot și orice.
Regula de bază pentru înscrierea în concurs este să creezi o postare publică pe grup, în care să te prezinți, să arăți juriului că ești nemaivăzut și nemaiîntâlnit pe fața pământului și să încerci să convingi patru antreprenori șmecheri să te aleagă pe tine în echipa lor. Un fel de Vocea României, dar pentru scriitori.
Probabil dacă nu aș fi citit în acel moment cartea Femei care merită mai mult și nu aș fi înțeles încă de la primele pagini că sufăr foarte tare de o lipsă de încredere în propriile forțe, deși toată viața am dat dovadă de curaj în alte situații limită, nu aș fi făcut postarea aia. Probabil dacă nu aș avea o mână de prieteni extraordinari, care cred cu toată puterea lor în mine și în talentul meu și mă încurajează de fiecare dată să particip la tot felul de evenimente, să ies în față, să-mi depășesc limitele și să am curajul să pun punctul pe i și pixul pe foaie, nu aș fi făcut postarea aia.
Să îmi asum că în sfârșit știu ce vreau și să încerc să fac din ceea la momentul acesta se numește potențial – noua mea carieră, nu face parte din planul de autosabotaj al unui om care își retează singur creanga de sub picioare în orice formă posibilă și totuși: AM FĂCUT POSTAREA!
Gata. M-am prezentat, am făcut-o în stilul care mă caracterizează, cu umor și autoironie, iar acum aștept mega nerăbdătoare jurizarea din aceasta seară de la ora 21:00, tot acolo pe grup. Mă chinui să fiu o doamnă educată și să spun că sunt doar emoționată, dar în realitate îmi vine să spun că am emoții încât cred că o sa fac pe mine până diseară.
Altceva voiam, de fapt, să zic. Nu știu dacă voi câștiga. Habar nu am dacă ceea ce am scris respectă vreo regulă sau o tehnică anume, dar dincolo de premiu (care este unul foarte consistent), simplul fapt că am scos capul din mulțime, am ridicat două degete și mi-am spus discursul așa cum mă pricep mai bine la acest moment, mi se pare cel mai mare câștig.
De la aprobarea postării și până acum s-au adunat câteva zeci de aprecieri pe care le merit și le savurez cu toată ființa mea. E în regulă dacă nu voi câștiga, fiindcă în realitate nici nu știu ce voi fi pierdut, însă am câștigat o zi de emoții constructive, o zi de satisfacție în papucii mei – în care nu este mereu ușor să mergi. Astăzi peste 50 de perechi de ochi au citit până la capăt un text de-ale mele, scris cu sufletul la vedere.
Imaginează-ți acum o cameră cu 50 de oameni (antreprenori, copywriteri, oameni de afaceri la orice nivel) cărora le spui toate lucrurile acelea cu vocea tremurândă și la final te aplaudă. Ce îmi pot dori mai mult? Eu sunt mulțumită.
