Atentie! Aceasta postare contine parti care (din experienta personala) va vor taia pofta de mancare!
Stiti momentul acela cand stai aplecat cu capul in wc si cauti cu meticulozitate printr-un rahat de copil frumos asezat pe o tava aurita, sa culegi cantitatea ideala, precum si cele mai reprezentative parti din el?
Ei bine, asa a inceput dimineata mea de vineri, frangandu-mi mainile de ingrijorare ca iarasi este o zi pierduta fara un cacatel, la fel ca toate cele din ultima saptamana de cand il tot alergam.
Practic, imi doream si eram nevoita sa recoltez niste probe de scaun pe care sa le trimit la analize la un laborator, manata de grija (paranoia) ca fetita mea nu mananca asa cum trebuie (cum mi-as dori eu) fiindca prin burtica ei marsaluiesc mici lighioane care ii stirbesc pofta de mancare.
Zis si facut, luam recipiente – trei la numar, citim instructiunile, ne documentam temeinic pe site-uri de profil, ii explic copilului toata tarasenia, iar copilul este mega incantat sa faca caca la tava, mai ceva ca o printesa (orice analogie la printese imbunatateste considerabil cooperarea la aproape orice actiune). La tava, da, pentru ca odata ce a crescut, ne-am descotorosit de olitele pe care le folosea in primele luni de cand a renuntat la pampers. Asa ca mi-am adus aminte cum procedau parintii mei atunci cand imi recoltau astfel de probe si m-am adaptat. Tin minte ca ai mei puneau un capac de la galeata de gunoi intors cu gura in sus, ma asezau frumos pe wc si acolo stateam pana ce reuseam sa le ofer produsul final. Se pare ca a fost dintotdeauna o mare inghesuiala la subiectul asta.
Asa si noi, i-am pus in toaleta o tava de plastic pe care am dezinfectat-o inainte, ne-am asigurat ca a facut numarul unu direct in wc, iar pe numarul doi l-am asteptat cu asa o mare nerabdare langa copil, bolborosind in continuu ce bucurie mi-ar face daca ar reusi. Caci numai printesele fac caca la tavita asa frumoasa, colorata, cum nu a mai vazut intreg regatul de copii.
Siiiiiiiiiii, mare bucurie mare! Cacatelul a venit!
Ceea ce ma aduce la inceputul povestii cand eu stau aplecata peste vasul de toaleta cu o lingurita de plastic in mana si scarman ca un adevarat cercetator arheolog prin resturile de fecale, cautand cel mai bun exemplar din trei locuri diferite. Cand am considerat ca e suficient (si la limita suportabilului pentru mine), am schimbat ustensila si am ales un betisor asemanator celui de urechi, pe care l-am imbibat in suficient produs cat sa se poata folosi ca proba. Nemaipomenit!
Intr-un final, m-am declarat multumita avand deja recipientele pline; mama era fericita, iar copilul bucuros ca a scapat de gura ei! Weekend-ul poate sa inceapa! Ce-i drept, copilul era si el extrem de incantat, simtea ca i-a oferit mamei cea mai mare bucurie posibila si nu a ezitat sa imparta (po)vestea cu oricine ne-am intalnit in ziua aceea!
PS: Rezultatele analizelor au venit destul de repede: lighioane erau absente, copilul sanatos, iar mama… paranoica!
