Nu știu dacă o fi noroc, destin sau am rostit rugăciuni îngerului meu păzitor când încă eram nenăscută, pe care le-o fi auzit cineva acolo sus, dar sunt foarte binecuvântată cu familia pe care o am. Și când zic binecuvântată, chiar o zic serios, în sensul biblic, cu toată greutatea și smerenia pe care cuvântul ăsta o poate duce.
Pe primul lor e mamaie, străbunica Anastasiei, probabil cea mai atipică figură de adult pe care o cunosc. A fost prezentă în viața mea de la momentul zero, îi datorez viața la propriu din cel puțin cinci motive, dintre care unul ar fi că m-a furat din spital când eram bebeluș pentru că mă tratau necorespunzător, eu având niște arsuri destul de grave pe o parte întinsă a corpului.
Copilăria mea a fost frumoasă fiindcă m-a crescut ea. Este singurul meu reper de iubire necondiționată la care mă închin ca la un altar, cu foarte multă recunoștință. Blândețea și dragostea ei mi s-au adâncit în piele și m-au însoțit tot timpul, indiferent pe unde am trăit. În ultimii ani, de când tataie nu mai e, și-a vărsat toată răbdarea, bunătatea și dragostea înspre viața Anastasiei. Binecuvântarea, deci, se transmite transgenerațional.
Măriuța mea nu e genul de mamaie serioasă în sensul ăla cu reguli, cu „nu e voie” aia sau cealaltă, ba din contră. Astea două au împărțit ani la rând aceeași cameră și le prindeam că mâncau ciocolată la unșpe noaptea. Aveau ambalaje de dulciuri în fiecare colțișor, ca niște pui de hoți plini de zahăr în sânge. Dumnezeu mi-e martor că m-au scos din sărite de multe ori. Se certau pe televizor, care să se uite la știri, care la desene, se certau pe cordeluțe, pe plușuri, pe păturicile pufoase cu care se înveleau, pe rând, ca la grădiniță. Doamne, cât se mai certau. În ciuda tuturor tensiunilor, ele se iubesc cu o tandrețe care n-are cuvinte destule să fie descrisă. Când una vrea la plimbare, vrea și cealaltă. Bănănăie pe ulițe ca Manda cu Tanda toată ziulica, la 40 de grade. Când plânge una, cealaltă suferă. Și uite așa, Anastasia a avut și ea o copilărie frumoasă, pentru că a avut și are privilegiul uriaș să fie iubită necondiționat de mamaie.
Acum s-a mutat cu fiica ei cea mare, mama mea, tot la mine în sat, dar la câteva minute distanță. Dimineața o pescuiesc pe mami în drum spre serviciu, iar uneori mamaie mă așteaptă la poartă, cu câte o poantă. Am făcut și rimă. Stă în papuci de plastic, cu picioarele goale în ploaie la ora 6:30, doar ca să-mi întindă o punguță de bomboane să i le duc fetei, de parcă de bomboanele alea depinde viața copilului. Și într-un fel, chiar cred că depinde. Pentru că ăsta este limbajul lor de iubire.
Și apoi e mama mea. Mami e în partea opusă, e generalul suprem al armatei. E genul de femeie pe care o pui în vârful oștii și ești sigur că nu pierde lupta. Curățenie, mâncare, sprijin, căldură, ordine, niciun strop de simț al umorului, dar are anduranță la puterea o mie. Nu există problemă pe care s-o aduci în fața ei și să nu găsească scăpare, spre exemplu, cancerul. Nu face moartea ce vrea dacă mami are chestii de rezolvat în lumea asta. Iar pentru mine a fost și este o resursă strategică, fără de care nu aș fi avut cum să devin cine sunt azi.
Dar când spun „familie”, nu mă refer doar la ele două, ci mă gândesc la toți ai mei, cei din jurul mesei de Sf. Mărie, când o sărbătorim pe regină, la botez, la nuntă, sau la înmormântări. Ei nu prea se văd în pozele mele, dar sunt mereu acolo. Suntem aproape sufletește unii de alții, chiar dacă suntem risipiți prin toată Europa.
Am o soră, am un frate, iar ei au familiile lor, de la care am nepoți pe care îi ador și pentru care mi-aș da viața. Am verișori și verișoare care, la rândul lor, mi-au dăruit alți nepoți, unchi și mătuși care-mi sunt prieteni și părinți deopotrivă, iar prietenii lor apropiați și alte rude prin alianță fac parte din clanul nostru. Împreună suntem un tot, și toți sunt ai mei.
Când ne adunăm în concedii facem o zarvă de Doamne ferește. Avem glume expirate, bem mult, mâncăm mult, copiii aleargă de colo-colo ca la concursul de supraviețuire, iar reuniunile noastre anuale sunt dintre cele mai frumoase bucurii ale vieții mele.
Oamenii ăștia care s-au desprins din mamaie și tataie sunt ca un lanț muntos, iar eu Elveția între ei.
În cele mai grele momente din viața mea, indiferent de cât de tare au lovit, datorită sprijinului familiei, am putut cel mult să mă clatin, dar nu am căzut.Am munți de oameni și munți de iubire în jurul meu. Sunt foarte norocoasă și mă mândresc enorm cu binecuvântarea mea.
Totuși, e tare ciudat cum, în același timp, ADHD-ul, depresia, anxietatea m-au făcut să mă simt îngrozitor de singură în multe situații și am avut senzația că nu mă vede nimeni, cu toate că la noi în familie n-a existat niciodată cu adevărat cuvântul „singur”. Nu ne-am spus niciodată „nu vreau să te ajut”, „nu pot”, „descurcă-te cum știi”. Felul meu mai „special” a pus în umbră uneori iubirea și sprijinul lor, cred că pur și simplu nu le-am putut primi.
Acum sunt suficient de matură să înțeleg că ei sunt comoara mea. Banii, succesele profesionale, mărunțișurile frumoase ale vieții de zi cu zi sunt importante și ele. Dar ăștia ai mei sunt o comoară.
